Eram undeva... undeva, pe scara unui bloc, spre casă mergeam, când, o vecină m-a întors din drum spunând că promisesem să-i repar ceva. Sunt priceput într-o meserie, două poate, cizmărie, tâmplărie... Pe femeia aceea, vecina, a cărei figură astăzi n-o pot recunoaște – o cunoștință destul de veche pentru a o uita – cred că o doream, dar nu era frumoasă,... în fine, o persoană plăcută și nicidecum banală, din popor. Era, cred, o intelectuală, parcă profesoară... Deci, m-am întors după ea: „Bună ziua, domnule F – sau altcumva, dar asta nu are a face – mi-ați promis că veniți să reparați tocurile.” Și am mers în jos, către parter, însoțind-o. Acolo era o ușă din lemn furniruit ca o mobilă – de-altfel parterul blocului era binișor modificat, însă tot acest decor se construise pe schimbarea părerii mele că femeia aparținea lumii de mijloc. Nu, aparținea unei familii bogate, nu numai bogată dar și din lumea bună, elitistă. Când am pătruns pe ușă, alții plecau, fuseseră conduși de gazde, era o conversație amabilă și zgomotoasă, am trecut printre ei, femeia care mă chemase a încercat să le spună părinților cine sunt, venisem cu treabă, etc...

Ajunsesem într-o curte cu mese, acolo era o adunare veselă, cu chef tineresc, pe sfârșite, pluteau baloane, câțiva indivizi băuți m-au invitat între ei... Atunci am văzut doi bătrâni, o pereche, cu buzele vopsite alb, foarte neglijent, ceea ce mi-a dat impresia că fusese un carnaval, cu oameni costumați. Bătrânii rânjeau, astfel că li se vedeau dinții, la fel de albi, parcă cineva trăsese o linie strâmbă cu pensula peste gura lor, când... am fost chemat într-o cameră cu multe paturi. Pe un pat era așezat un individ cu bustul gol care părea să privească o ficțiune la panoul așezat pe etajeră. Mai departe, ascunsă de femeia care venise cu mine, se afla alta, întinsă goală pe pat. M-am săltat s-o văd mai bine dar n-am prea reușit, datorită blondei – cealaltă era brunetă. M-a dus gândul că se consumase o orgie, ce altceva? „Aici este”, mi-a zis blonda și-apoi mi-a arătat cum trebuie să tai picioarele paturilor. Dar pentru ce trebuia să tai picioarele paturilor? Poate n-am înțeles bine! Câțiva indivizi au intrat în cameră și au scos paturile. Totul s-a petrecut rapid, iar camera a rămas goală. Și eu ce naiba căutam acolo? Am ieșit printr-o ușă care m-a scos în afara casei. Am ajuns în mijlocul unui morman de gunoi alb și    i-am văzut la un geam pe cei doi bătrâni cu boturile albe precum mormanul făinos în care intrasem și de care m-am ferit apropiindu-mă de casă. Iar bătrânii, care erau bunicii femeii, rânjeau, că altfel nu li se puteau vedea dinții albi... Se pare că erau mânjiți de materia aceea albă pe care, poate, o mâncau și dintr-o dată lucrurile deveniră cam... sinistre.    

N-am avut timp să reflectez asupra situației deoarece în apropierea trotuarului strada s-a pus în mișcare și am întins piciorul pentru a urca în omnibus. Chiar atunci m-am auzit strigat și l-am zărit pe amicul Marcel urcând pe altă ușă a vagonului. „Ce mai faci, panaramă ? ” Intrasem, iar lumea pestriță dinăuntru mi-a temperat strigarea: „Unde mama ei merge porcăria de vechitură?” Am înaintat către prietenul meu. Omnibusul a trecut printr-un loc întunecos și când am ieșit la lumină, doi copilași de slatan aveau mâinile în buzunarele mele. Un băiat și o fetiță de 4 ani, respectiv cinci. Nu știam ce să fac. Dacă-i loveam săreau toți la mine. Am așteptat să scoată mâinile.

–       Ăsta n-are decât niște cartele...

Aveam carduri de călătorie expirate, hârtii... nu-mi părea nimic valoros. Fetița i-a spus fratelui – semănau – că mă cunoaște, m-a mușcat într-o zi de ureche. Și eu îmi aminteam. O țineam în brațe, nu știu în ce împrejurare, iar fetița, haț! m-a prins cu dinții de ureche. Şșșș-șarpe!... O fi fost în altă viață...

Ieșisem din omnibus, mă aflam pe o stradă îngustă, copiii cu buzunarele încă, cercetau, descoperiseră niște cărți de joc. Multe mai țineam la mine! Au strigat la o slatancă barosană, care se afla în pragul unei dughene, că n-au găsit mai nimic prin buzunarele mele. Niște cărți...

–       Să i le arătăm p-ale noastre...

„Să i le arătăm p-ale noastre?” Babeta pusese o întrebare unui tânăr care tocmai ieșea din magazinul... sau ce era maghernița aceea care adăpostea lucruri bizare și lipsite de vreo valoare, niște stricăciuni strânse din gunoaie, cele mai multe pline de mizerii... Sticle, pahare, chestii de sticlă, frânturi de jucării ori bucăți de acadele... Ueah!

Cărțile de tarot, niște cartoane mari, vechi, roase, cu poze estompate de jeg, care, manevrate cu știință, te aruncau în vâltoarea destinului. Destinul... ce mai lucru manual! E, așa zic toți! Da’ ceva poate să fie, mi-am zis atunci, da’ ceva este, în mod sigur, spun acum!

–       Ce vrei să știi dăspre tine? Ha’ gariule, acu’ ți-e ocazia!

–       Vreau să știu care-i statutul meu la firmă. Cât de sigur e postul meu, înțelegi?

–       Au?! zise baba. Nu-nţeleg.

–       Dacă rămâne fără muncă, fă, m-a ajutat tânărul, un tip de înălțimea mea, îmbrăcat într-un tricou mulat, dar și oarecum mutilat, cu o rană mare pe față.

–       Pă‘ ce-ai dă nu zici așa? Ha’ să vezi!

A-nvârtit cărțile, le-a „aiurit”, mi-a zis să le tai de câteva ori, a făcut semne cu mâna, a bombănit...

–       Acu’ te-am prins, mâncați-aș ...! Ăsta tu ieş’, îmi arătă un călăreț. Ieş’ cavaler dă spadă. Cu sulă, hi-hi-hi! Ăldăivorba. Na, fă-i o cruce! Ai fo treişnouă dă ani?

–       Se vede? 

Bătrâna aranjă pe masă zece cărți din pachet spunând:

–       Ăsta ieş’ tu, ăsta... te acoperă, un zece dă pentagramă, așa-i zice la stela cu cinci colți... Ăsta dă         te-acoperă nu-i prea bun... Ai bază la familie, uite, pă      d-a-ndoasele... Cineva te fură or’ tă-nşeală... Poa’ să ai noroc dă vreo pleașcă... Să poată... Să spune că treaba ta aci stă.

–       În familie? Ce problemă să am eu în familie, babă smintită?

–       Hi-hi-hi! Stai să-l pui p-ăsta...! E stavila în drumu’ tău, ţe s-aşează d-a-ncurmezişu’. Ete! Ți spusei? Alt gariu! Mai mare și mai tare ca tine. E riga dă pentagramă, cu alea mari...

–       Viril?

–       N-aș zice... Da-i bogat și... e tare... e tare furișat, i place la femei, să corupe, să aia...

–       Să ce?

–       Să corupe, să cumpere... Hi-hi-hi! Uite cartea asta ți s-așază pă cap. E coroana ta, e mintea și dorința pă care-o ai... Haoleo! A-ha-haoleo! Tu vrei mamăleo să stai singur. Ca un heremit dă înțelept în mintea ta, ca un filfizof care vrea să știe dă un’e-i vine, să dibuiască adevăru’.  Că ieş’ ascuns în gându’ tău, da’ nu te dai în vileagu... Numa’ că ai pă cineva dă vânzare, și io crez căci ai să-l vinzi...

–       Filfizof!...

–       Da’ cum? Asta să pune aci. Jos. I să zice temelia. Pă’ asta-i temelie? Casa pă inima ascunsă, schimbare, nestabilitate, rebeliune. Asta e după tine...

–       Hai mai repede!

–       Stai așa! Ce e ăsta? Certuri, trișare, mari necazuri acasă și la muncă. Cinci bețe. Înainte stă asu’ dă cupă.  Ce spune ăsta? Că e pus d-a-ndoaselea. Spune... Mamă-mamă, da-n toate e rău! Spune: Casă dă inimă rea, mutare, rebeliune... 

–       Parca-ai mai zis o dată!

–       Nţ! Asta, asta..., așa,...  Hauuu! Ia dă te uită, mamă! Vraciu’, Moartea, Caru’ dă bătaie și Becu’. Ăi fi tu mare magic-cian, da’ stai în casă cu Moartea, cu care ești la luptă ca să ajungi la un liman... Ești care pă care.

–       Și cine-nvinge?

–       Da’ ce sunt io să-ți ghicesc dăgeaba? Pune și tu ceva aici? Pune verigheta!

–       Verigheta? Și eu ce-am câștigat?

–       Te vrăjesc d-ai să câștigi...

–       Ia mai scutește-mă!

–       Al’fel te blestem.

–       He-he!

L-am luat fratern, după umeri, pe tânărul bine-făcut-cam-de-înălţimea-mea-îmbrăcat-cu-un-tricou–mulat-dar-şi-oarecum-mutilat-cu-o-rană-mare-pe-faţă. Tânărul m-a îmbrățișat și mi-a dat de înțeles că e vorba (se vorbea ceva?) despre femei. Am scăpat de copii și am ajuns într-o fundătură. De-acolo eram convins că voi ieși, în fine, la lumină. N-aveam decât să ridic...

În acea fundătură se aflau un tip și-o tipă. S-au deschis niște uși... era, probabil, un lupanar. O încăpere ca un closet, unsuroasă, o unsoare neagră... toți pereții erau acoperiți cu substanța unsuroasă, ba și individul era mânjit... Brusc, s-a dat la mine, m-a împins spre camera aceea.

–       Nu mă atinge că te ucid!

Am scos un cuțit, i-am tăiat bosele și i l-am înfipt în piept. Sângele a țâșnit spre mine, spre curva de-alături și pereți. M-am săltat pe scoabele de fier, am rotit un volant, am ridicat un capac și am ieșit...

 

Orologiul a zbârnâit feroce. Oaah, cât urăsc unealta asta agresivă! O existență traumatizată de repere orare și necesități dilii pe care nu pot să le ignor. „Ooh-Aaah!” Și pleiada personajelor care s-au înțepenit, nu mai ies din ea. Din existența mea. A mea? Am zis eu „a mea”? Bah! A mea, a noastră, a dracului... N-am  nicio pretenție că mi-ar aparține ceva în... chestia asta.

–       Dragă... Scoală dragă, a sunat ceasul! i-am zis consoartei, apoi am zgâlțâit-o.

–       Da-da! Da-da! Ce e, a sunat deja ceasul? O-o-o-oa-a-ah! Fir-ar a dracului de viață! Nu-mi ajunge timp să dorm...

Și doarme femeia asta, nu glumă! Are un somn teribil de adânc și zgomotos. Eu am insomnii.

Mi-am pus halatul și am coborât să iau ziarul. Titlul ziarului: „S-a întâmplat acum o săptămână”. Devenise un tabiet să-l răsfoiesc în timp ce se prăjea sandvișul și fierbea apa de ceai. Prindeam spasmele și avatarurile ce chinuiau lumea noastră. De altfel eram corespondent. Scriam, pe bune, trimiteam articole, iată!, cum ar fi ăsta: „Un funcționar la o firmă de pompe funebre își ucide sălbatic pupila.” Era înălțător, îmi gâdila orgoliul să citesc povestea mea la ziar... Funcționarul sunt chiar eu iar pupila e fiica nevesti-mi. E drept că era o poveste inventată, dar pe cine interesa veracitatea ei? Nu cred să fi fost ceva real pe toată foaia însă, luat ca total, surprindea spiritul gloatei. Serios! Oricât ar fi vrut tinereii de la redacție să introducă ceva mai rafinat, nu se putea... Pur și simplu nu se putea. Nu mai citea „bizonul”, ce dracului o fi fost „bizonul” ăla? Un animal dispărut... „Bizonul”...!

S-a trezit și Vanda. Mergea la școală încă, era într-un an terminal. N-aveam voie să discut despre școală. Făcea mutre, nu mai vorbea. Se supărase, gata. La ce dracu’ e bună școala asta?... Dezvoltată. A crescut...

–        Nu vezi că-i de-acum o săptămână?

–       Ce spui?, am făcut pe miratul. E pentru colecție.

–       Colecționezi și ziare acum?... Nu-i nimic comestibil în casa asta! Iar n-ai luat nimic de mâncare. Zgârcitule!...

Am plecat. Mergeam pe jos, mi se pusese celulita pe burtă și speram să scap de ea. Era mult până-n centru și mergeam la mare viteză că ajungeam mereu transpirat. Parcurgeam același drum de două ori pe zi de-atâta vreme că ajunsesem să-l urăsc, îi doream să se năruie, să cadă tavanul pe el, să i se-ntâmple ceva. Și mă grăbeam, nu glumă! Cum am ajuns la birou, hop, la interfon șeful!

–       Ţe bine c-ai venit, de tine-aveam nevoie.

–       M-a chemat, i-am zis femeii grase care-l apăra de bâzâieli.

–       Ho! Stai că a intrat domnu’ avocat!

Dom’ avocat, o pocitanie mică și bătrână, nespus de arogantă. Fost parlamentar, de! Mai roade și el un ciolan pe unde se poate. În mijlocul antecamerei se lățise domnul Rex, câinele patronului. Până mai ieri eram familiari cu cretinul maidanez. Îi puteam zice „mă“, îl trăgeam de coadă sau de urechi, asta până ce Carafuteanu (îl cheamă Caraguteanu, angajații nu-s tocmai reverențioși), patronul deci, ne-a amuțit: „Si va rog ca de aiţi inainte sa va adresați politicos la Rex cu «Domnule», caţi i-am scos cartea de identitate si are numele meu, faţe parte din familie.”

Îi disprețuim pe patroni, acești paraziți cu pretenții de zeități caritabile. Iată, expusă în continuare, parabola bogatului. Să presupunem că întâlnește un cerșetor pe stradă (la firmă-i zice „angajat”). Va spune: „Dacă-i dau acestei persoane, atunci, în mod logic ar trebui să dau tuturor celor la fel de săraci, pentru că toți sunt în mod egal mizerabili și merită la fel. N-am destulă avere să hrănesc orice persoană săracă, iar sărăcirea mea nu ar rezolva problema sărăciei, prin urmare nu există nici un rost să dau.” Să continuăm presupoziția (este o teorie bine-cunoscută), să zicem că omul înstărit se decide, poftim, să dea... ceva. Cât ar trebui să-i dea? Totul? E improbabil. Îi va da puțin și va păstra restul. Aceasta, susțin învățații, este calitatea unui zeu, care, asemenea bogatului, dă puțin și reține mult. Pentru ce are atât de puțin cerșetorul? Cerșetorul are atât de puțin fiindcă au fost create, arbitrar, legi ale proprietății. Sunt bine definite procedurile de transfer al proprietății, munca poate fi una dintre ele. Dacă cerșetorul nu se potrivește cu munca, atunci trebuie să ia ce-i vine datorită șansei, ori să trăiască în afara legii. Dracul s-o ia de compasiune!

Apăruse de undeva și ea, nevastă-sa. Se purta ca o mamă universală. Mieuna calin despre cât bine a făcut în viață și tot face, tot face bine fiecărui dobitoc, și cu ce    se-alege? Ne-re-cu-noş-tin-ţă. Asta era, într-un cuvânt plin! Ah! Pentru ce sunt oamenii atât de... ticăloși? Uite Rex cât o iubește! Cum o ascultă! Rex este ideal. „Vezi cum își manifestă el dragostea? Stai, stai, stai cuminte! Stai acolo! Jos-jos! Stai cu mama!...”

Era profitabilă afacerea în domeniul pompelor funebre. Mai ales de când s-a trecut de la incinerare la mumificare. E drept că nu oricine-și permitea, însă era deja o modă. Poți sta cu mortul în casă, nu pute și nu deranjează prea tare. Unde mai pui că are toate organele într-însul ba chiar și cancerul care l-a distrus! Nu eu mă ocupam de uscare, conservare, reconstituire... Reconstituirea era operă de artă. Serios! Să recreezi imaginea omului care-a murit, folosind poze... Îi admiram pe cei care lucrau la atelierul de reconstituire. Creau o păpușă pe scheletul aproape calcinat al defunctului. Eu nu făceam decât să învârt hârtiile, actele. Natura muncii mele avea și o parte spectaculoasă. Cunoșteam aproape toate ilegalitățile comise de patron pentru a-și spori averea. Toți clienții, valorile nedeclarate, corupții, șantajările,...

–       Asa! Ţe bine ca-i venit, a repetat, după ce secretara lui grasă și grețoasă, Tamara, m-a introdus în birou. Stii ca in fiecare saptamina trebuie sa dau pe ţineva afara, ca trebuie sa  mai schimb p-aiţi cate ţeva. Si..., ţe mi-am zis: Uite, azi, bunaoara, il dau afara p-al douazeţi si saptelea. Numar: unu, doi,... douazeţi si sapte... Si ţe sa vezi? Al douazeţi si saptelea erai tu. Nu e bine, mi-am zis. Ia sa numar de la ultimul.  Ţe crezi?  Tot tu erai al douazeci si saptelea. Nu... Stai asa, ca eu ţin la omu-asta! S-o iau de la mizloc. Nu se poate! Al douazeţi si saptelea... Ei bine, tot tu erai! Ţe sa fac? N-am ţe sa fac, ma-nţeledzi?

 

Și, deodată, m-am trezit în mijlocul gloatei. M-am simțit tras de haine, mânat încolo şi-ncoace, învârtit și busculat, „Mamă, ce vârtej!”, apoi aruncat spre o direcție oarecare, pe una dintre aleile săpate între clădiri. Parcă eram însoțit! Că nu venisem singur acolo... Aleile erau niște coridoare, casele înșirate erau ruinate din… Cine poate ști dacă n-au fost astfel construite? Dar cine le-a construit?

S-a făcut frig. Un frig umed, o pâclă persistentă și mâzgă. Vehicule motorizate, treceau zgomotos. Parcă-i vânau pe pietoni! Când striveau un individ auzeai cum hohotesc mașinile-alea. Ele sau cei care le manevrau, dacă exista careva. Din hăurile săpate în casele năruite priveau ochi sticloși. Se-auzeau mârâieli. Păreau să fie câini, sau lupi, ori demoni. Natura noastră detestabilă…

–       Domnule!

–       Ah!

–       Domnule, nu vrei o fată?

O bătrână așezată pe scăunel  chiar la intersecție, între alei... Către stânga, după un soi de casă de rugăciune se profila o clădire luminată, în fața căreia se afla o esplanadă. Un vehicul public a zdrăngănit din toate tablele în trecere pe-aproape.

–       Unde?... Unde sunt?

–       Aici e casa plăcerilor porcoase. Hi-hi-hi!

–       Ești vrăjitoarea...?

–       Hi-hi-hi! Te-ai rătăcit omule? Vrei să te îndrum către plăcere ori către virtute? Hi-hi! Ohi!

Nu-i bine să privești cotoroanța-n ochi, cu toate că poartă ochelari cu sticle groase. Poate că de-abia vede! Doar umbre. De-ajuns. Te poate transforma în broscoi râios, șobolan, năpârcă, șarpe... Nu-i bine. Trebuie să privești pe lângă ea.

–       Nu. Nu vreau nimic de la tine.

–       Chiar nimic? Ia uite-te la mine!

Eram convins c-o să insiste. Așa sunt toate vrăjitoarele. Dar de când cred eu în vrăjeli?

–       Hai-hai! Ia mai lasă-mă!     

Am făcut un pas în afara cercului. Când ieși din cerc magia dispare... Nu prea știam să mă poziționez în spațiu. Multe întâmplări care mă priveau se petrecuseră în absența mea. Eram nevoit să urmez un traseu deoarece voiam să ajung la o clădire din alt cartier, o capelă poate... Trebuia să mă grăbesc. Mă întrebam cum e mai rapid de ajuns, trec prin oraș, pe aleea asfaltată, ori urc peste un dâmb, prin pădurea deasă, pe o pantă care ocolește localitatea dar scurtează distanta? Am început să alerg. Urcuș periculos! Deși gâfâiam auzeam zgomote, foșnituri, fluierături... Nu mă temeam de oamenii pădurii, deși trăiau în afara legii. Se ascundeau. De departe am zărit lumina acelor ruine, se ruinase... capela sau ce era, emana o lumină albastră, penetrantă. Îmi venise deodată-n cap... harta locului. Am ajuns deci pe-o stradă pietruită cu becuri ce atârnau, prinse-n sârme, chiar pe mijlocul ei. Puțini oameni acolo dar între ei se afla colegul... fostul meu coleg de serviciu, Marcel. Deși n-aveam dovezi bănuiam că Marcel mă înșelase într-o problemă de suflet, adică îmi suflase o femeie – mai corect „problemă de suflat”. Se pare că femeia îl preferase pe el. Era mai frumos, he-he, decât Dracul! Frumusețea este o însușire demonică. De ce? Pentru că-i subiect de dispută.

Am intrat într-o școală sau ceva... o universitate... Acolo, în sala de laborator plină de fum, tinerii beau și jucau zaruri. Intrasem dar nu mai știam cum. Marcel dispăruse. Afară, între clădiri, se desfășura un soi de instrucție, câteva femei ordonau tinerilor strânși într-o formațiune. Priveam pe fereastră...

–       Nu te-ar tenta să intri într-o organizație nonconformistă? Acum ai destul timp liber.

–        Eu, întrebasem?

Pe cine? Ia să vezi că-mi întrebasem conștiința! Ptiu! Cine mai posedă rudimente din baragladina asta? Nici filozofii nu mai vorbesc de ea. Ce să fie?

Am coborât cu liftul într-o sală sub nivelul străzii.    M-am dus mai jos câteva trepte și am văzut oglindindu-se tavanul, am auzit picurând apă. Mă obișnuisem cu întunericul... Dintr-odată... am simțit, m-am înfiorat. Răul se-apropia unduitor, bz-z-z... Sârmele întinse deasupra apei zbârnâiau. Puțea a hoit. Acolo se înecaseră două tinere, cadavrele lor pluteau... Ceva se-apropia periculos, își trimisese deja avangarda, o putoare greu de suportat și nu era locul în care-aș fi putut să-l înfrunt. Am alergat, am intrat pe al treilea culoar, am sărit câte trei trepte până    ce-am ajuns la al... treilea etaj. Zumzetul venea de sus, în ritm neliniștitor, ceva care-ți sălta degetele, toate degetele, îți străbătea carnea și mintea... Trecerea fusese blocată de doi uriași, două mase musculare utilizate îndeobște pentru exterminare. M-au văzut și au sărit, au zburat către mine... Mai apoi am reluat în minte fiecare moment al acestei zvârcoliri furibunde ca într-un film leneș, plictisitor, fragmentat... Determinarea durilor pentru a face pe plac stăpânului, încrederea deplină în puterea și iscusința lor, mușchi zvâcnind, scara, peretele, spatele meu, întoarcerea precipitată, disperarea, prăbușirea, scări, pereți, ușa deschisă a liftului, ușa mai mare, liftul, liftul, oglinda, butoanele, închideți-vă, ritm sacadat, gâfâieli, scara, ușile se închid, încet, se închid, se închid, mâna primei brute prinde ușa... Și muzica... Un film fără muzică este ca mâncarea necondimentată. Ha! Liftul a plecat cu mâna lui cu tot. Am ieșit în stradă și m-am îndepărtat privind cu teamă, din când în când spre casa... Era casa Dracului? „Din când în când”, adică după ce auzeam niște strigăte puternice. Era un râset aparent fără motiv. Ceva îmi zicea că una dintre surori încă trăia, dar ce voia Celrău de la ea...? Părea o enigmă, un rost, o treabă, probabil... Un sens. Înțelegeți? Nu? Nici eu n-am înțeles atunci!

Am ajuns rătăcit într-o zonă în construcție. Ca orice loc unde oamenii creează, împrejurimile trebuie să sufere o dezordine firească. Așa era și acolo, resturi, spărturi, noroi, unelte, găseai totul numai oameni nu, pentru că se lucra probabil într-o singură tură, va să zică trecuse timpul de lucru. „Munca ne-a scos dintre animale”, gândeam la faimoasa maximă și l-am văzut venind către mine de undeva, din lateral, pe Marcel. Unde-ai fost? Nu.

–       Unde-ai dispărut, perversule?

Astfel ne gratulam, în glumă! Dar nu greșeam prea tare spunându-i „pervers”. Având în vedere și „problema de suflet”...

–       Unde? Eram pe-aici.

Cum „pe-aici”? Și-atunci am auzit pași în spatele meu... și apăru al doilea Marcel. Hm! Situația promitea să iasă de sub control. Vederea mea o luase razna! Care era fals dintre cei doi Marceli? M-am hotărât să-i pun la test: „Cine sunt eu?” am întrebat. Sincer, mă cam îndoiam de identitatea mea. M-am întors către cel apropiat. Îl vedeam ca și cum era într-o oglindă. El, sau eu? Sau și el, și eu... Apoi o ușă s-a închis. Marcel tocmai ieșise! Celălalt, nu știu cum, era un câine! „Am vedenii!” Tot mergând cu ei alături, ferm convins că unul este acel spion al gândurilor mele, vrășmașul ascuns la sânul meu, ajunsesem într-un cartier de locuințe joase, unde locuiau oameni nevoiași. Cunoșteam deja unde mă aflam. Trebuia să scap de câine. „Marș!  Marș de-aici! Marș dracului!” Ce pretenție au oamenii, să fie înțeleși de câini! Javra aia mă alese pe mine să-i fiu stăpân, iar eu i-am dat un șut în cur. Îl auzeam îndepărtându-se, schelălăind, și zeci de câini porniseră să latre, discutau între ei, mă-njurau... Dacă ar vorbi, câinii de cartier ar vorbi urât, ca stăpânii lor. Au greața și plictisul amărâților. Și când cerșesc sunt necăjiți... Deodată a strigat un glas feminin, puternic, însă cam distorsionat:

–       Atențiune! Aprtenţiune! Un crcrminal periculos a evadat astrăzi din recluziunea „Munca e Salvarea noastră“. Aprtenţiune! Nu deschideți necrcrscuţilor! Nu primiți necunoscuți în casă! Sunteți în mare pericol! Un criminal a evadat astă...

Difuzorul mare din stradă... Mereu evada câte unul. „Ori nu sunt bine păziți ori sunt lăsați să iasă pentru a fi vânați...”, mi-am zis.  „E un schepsis acolo!“ Am văzut-o pe Lisa M, frumoasa de la „Știrile care te deșteaptă”! Ce căuta în zona aceea plină de proscriși? Parc-o aud: „Urmăriți acum  «Principalele Titluri» «Marea Doamnă a deschis lucrările Consiliului General», [...], «Trrrransmisia în direct a capturării unui crcrminal deosebit de prpriculos în cartierul popular...» „Luați lumina de pe mine!” am urlat și aproape imediat au luat-o. Ceva m-a pocnit în cap și am rămas doar cu luminițe.

E deosebit de frustrant să trăiești o viață de victimă. Să ai parte de tot răul din lume. Nu te poți obișnui cu situația asta. Devii fatalist, Mare Doamnă, însă orice schimbare îți dă speranțe că soarta și-a întors fața binevoitoare spre tine.

Ar fi trebuit să m-aștept. Erau semne că are să            se-ntâmple ceva... În ultima vreme întâlnisem pe stradă câteva vedete din filme. Tocmai când începusem să cred că de fapt nici... Nu-i așa? Parcă nici nu există actorii ăștia. Doar personajele sunt reale...

Când am deschis ochii, mă aflam pe un scaun, în    față-mi bătea un proiector și zăream o bună parte dintr-un birou. Bănuiam că de partea cealaltă a biroului se bălăbănea vreun burtos.

–       Și-acu’ semnează declarația pe care-ai dat-o!

Nu înțelegeam cui se adresa vocea, erau poate mulți oameni în cameră. Eu de-abia-mi reveneam din leșin, ce dracu’! „A-ah!” Și capul îmi stătea într-o parte, nu reușeam să-l îndrept de parcă cineva mă apăsa cu cizma pe țeastă.

–       Ține! am auzit aceeași voce deloc prietenoasă și curând a apărut în spațiul meu vizual un bilet pe care fusese mâzgălit de cineva un text cu antetul „Declarație”.

–       Clb..., așa zisesem, vorbeam în consoane, cum scriau strămoșii omului.

–       Secretara, normal, dar tu ai dictat-o. Sunt martori.

–       Da, da..., au mormăit câteva mortăciuni.

–       N... sn..., m-am împotrivit. Ldzd...

–       Ne-njuri. Bravo. Scrie domnișoară: Acuzatul a înjurat anchetatorii.

De unde știa nenorocitul? Chiar așa, dar chiar...

–       Ce-am făcut? Ce-am făcut? Ce-am ..., parc-aș fi învățat să zic „Mama”.

–       N-ai făcut nimic... ă-ă-... boule! Cine-a zis că ai apucat să faci ceva? Atâta doar că ai complotat împotriva... (și aici vocea a răsunat din gușă)  Marei Doamne.

Ghinion. Este o acuzație capitală. Poți doar spera într-o Judecată echitabilă. Auzisem despre indivizi care au reușit, în urma Judecății, să fie eliberați. Da-da. Puțini, e drept... Stați ușor! Când am auzit eu așa ceva?...

–        N-am... N-am de ce... Cum aș putea...?

–       Avem un spion infailibil chiar în casa ta. Avem toate documentele, înțelegi? Acte, înregistrări audio și video... Ești un detractor calificat... ă-ă-...

–       Boule!

–       Așa. Chiar fiica ta. Înțelegi?

Am înțeles-o pe loc. Nici eu n-aș fi suportat nefericirea de a locui alături de un ratat care-mi arată ce să devin, să capăt obsesiile lui infecte. Ce viitor de căcat! Și parcă un schelet cu o basma pe cap râdea clănțănind din proteză, apoi cocoțat pe-un catâr, asemenea unuia dintre cavalerii apocaliptici scuturându-se și urlând împreună cu animalul: „Jos de-e-espotul mamei!” Am înțeles-o pe loc. Însă declarația n-am vrut s-o semnez. Mai târziu am aflat că o semnasem. Era totuși un amănunt nesemnificativ. Urma să compar într-un proces și aveam nevoie de un avocat. Avocatul... Avocatul firmei, maestrul Jeblea... sau Jebleanu. Scump. Am încercat să-l șantajez.

–       Știi ce, maestre...? Aș avea câteva hârtii semnate de domnia ta, niște afaceri al dracului de murdare... Pfu, ce putoare!

–       Cum mă Mucea (era bine dispus), tu, un viitor deshidratat al lui Carafuteanu (și el îi zicea astfel!), o momâie pentru eternitate, mă ameninți pe mine? Pe TÍ-ne NÍ-meni și ni-míc nu te mai poate salva. Mai bine  trăiește-ți sfârșitul vieții cum trebuie și împacă-te cu toată lumea. Dacă vrei să te primească Mama Garia la sânul ei.

Religia! M-a copleșit vorbind de credință. Mama Garia ne așteaptă iubitoare pe toți, doar că... Ce ți-e și cu alegerea asta! Omul alege să se ducă la Dracu și nu la sânul Mamei. Greu de înțeles pentru ce. M-am decis să mă apăr singur. Pentru că nimeni n-are curaj să pledeze în favoarea unui acuzat de lezare a autorității, să pledeze pentru a câștiga.

 

Marea Sală a Judecății era un monument arhitectonic. Cel mai important monument. Se spune că ar fi fost construită de Titani. Chiar în mijloc se găsea faimosul Atlas, cel mai solid pilon de susținere. În ziua judecății eram singur în fața Marei Intrări. Nu știam dacă e bine să intru, nici dacă voi fi chemat. Nu auzeam nimic, nici un zgomot, nici de curent sau altceva. Doar pantofii mei pe care-i troşăiam... Ciudată senzație! M-am oprit. Un ritm țopăia-n urechile mele și mi-a luat ceva până să recunosc ritmul cardiac. Am privit Marile Uși, totul e baban, pentru Titani... și atunci a prins contur Marele... (ce ziceam?), Marele Ușier.

–       Marele Ușier! am zis cu uimire de parcă-mi apăruse înainte frumoasa Devis, renumită și Pelvis, care înnebunise masculii, de orice specie, adică mitocani sau fandosiți. Marele Ușier... îmbrăcat precum spiritul din povestea „Spiritul lămpii”, în țoale largi și cu un cearșaf răsucit pe cap (era un Spirit îmbrăcat!), zise:

–       Hă-hă-hă! Ce faci tu aici, piticule? Ai invitație?

M-am blocat! „Este un ritual, dragă”. Desigur, învățasem replicile.

–       Cred că... Am venit aici pentru a fi anunțat.

–       Care-i condiția ta? Ce fel de om ești?

–       M-am purificat de toate păcatele, sunt vindecat de toate imperfecțiunile oamenilor care se supun impulsurilor momentului. Nu fac parte dintre ei.

Barbă! L-am privit, de jos în sus. Era foarte colorat, avea o figură bărboasă, zâmbăreață, și-mi ziceam: „E doar imaginația mea... Pot spune orice inepție.”

–       Ești... Fantoma din sticlă?

–       Ai ghicit. Am să te anunț... numai dacă-mi zici numele Înaltei Curți, se auzi glasul înfundat, ca ieșit   dintr-un borcan, al Marelui Paznic.

–       Ierarhiile Superioare, i-am răspuns, de parcă n-ar fi știut toată lumea.

Acestea sunt spectacolele emise la transviziune seară de seară. Ba chiar reluate.

–       Poți trece pragul! Dar, înainte, repetă după mine: „Doamnă, fă să dispară Crimele mele, Răutatea mea! Mătură tot Răul din inima mea, care mă separă de Tine! Distruge, pentru Eternitate, sentimentul de Rușine din inima Ta, pe care Ți l-am cauzat!” Încă o dată: „Doamnă, fă...!” Ai grijă, m-a atenționat Duhul sau... ce era, eu nu îți pot spune multe privitor la această lume în care te afli, dar un lucru îți pot dezvălui: Chiar și tu ai un Înger Păzitor. Și schimbă-ți veșmintele...

Mă pricep la inepții. Ușile s-au deschis... Ah! Ce transformare! Dacă în fața Marilor Uși eram un admirator modest al volutelor, etravelor și coloanelor de granit din celebrul Antreu, al sculpturilor în lemnul Ușilor care reprezentau Nașterea într-un stil cât se poate de realist, singura fabulație părându-mi prezența Atoatefăcătoarei (nu pot nega, mă îndoiam de originea divină a Marei Doamne, ceva-mi stătea în gât exact la momentul în care spuneam „Jumătatea lui Demiurg”), atunci când am făcut primul pas în „Marea Sală a Judecății”, iar ușile au scârțiit... am rămas: „A...a!”, perplex. O liniște ca de mormânt... 

Aceea era „Marea Sală a Judecății” numită și „Marea Sală a Sufletelor Pierdute”... sau Rătăcite...

„Cine-i Sfântă ce guvernează acest monument? Care-i e Numele?”, „Doamna Ordinii Universale”... „Pășesc pe pardoseala de marmură în Marea Sală a Judecății asemeni unui copil ce navighează într-o luntre către Arborele vieții. Am intrat în Templul Marei Doamne, unde-mi vor fi cântărite păcatele...”

O încăpere plină de oglinzi și luminată cu torțe. Apa curgea încet prin Marea Sală iar lumina de culoare roșie juca ușor irizând cu mari fascicule toată fantasmagoria ce avea să se producă. Patru indivizi mascați, cu capete de maimuță, mi-au ieșit înainte clătinându-se. Nu se clătinau fiindcă așa le cerea rolul ci pentru că, în mod cert, erau turmentați, drogați.

–       Iată că aduc în Inima mea Adevărul și Dreptatea...

Inutil să insist asupra importanței ritualului. De la început mi s-a spus: De modul în care interpretezi depinde viața ta. Spectatorii te vor nota, Judecătorii te vor nota... popularitatea este picătura care te poate salva...

–       Nţ, nţ! mi-a făcut semn unul dintre urâți.

–       Ce?... A!

Am palmat notițele și iată ce-am citit:

–       Vă salut pe voi o, cele patru puternice Spirite ale măștii de maimuță! Sunteți judecătorii și arbitrii mei. Departajați, deci, mizeriile de virtuțile mele! Voi trăiți și vă hrăniți cu Adevăr-Dreptate. Voi ignorați Minciuna și Răul. Smulgeți, deci, Răul din Inima mea, Distrugeți păcatele mele pentru care merit atâtea pedepse!...

Stop! Stați așa! Cer o pauză de viață. Ce-i acela „păcat”? Să-mi traducă și mie cineva. Păcate! Cică-i un soi de balast care se precipită în inimă și ne îmbătrânește, niște bile negre pe care le tot adunăm în zelul nostru de a alege calea... Calea? Cuvântul acesta, „păcat”, pe care-l rostești strâmbându-te, depus din negura vremurilor ca un reziduu în fiecare individ și-n toți de-a valma, a fost introdus în limba omenească de însuși Marele Adversar. Mama Garia nu folosește cuvintele decât accidental. Ea comunică prin imagini, sentimente, experiențe... Marea Doamnă o traduce, este imaginea ei pentru muritori. „O traduce!” ... 

–       Abaterea de la norme se numește păcat.

Așa! Să nu-mi mai fac mari probleme. Cele patru Spirite cu măști de maimuță răspund: „Vino! P’t’că am distrus păcatele și smuls vici’le, surse ale pedepselor din viața, am emilinat murdăria..”    

–       Ce faceți? le-am șoptit. Aici scrie...

–       Merdzi dracu’ mai ‘nainte, a râgâit unul dintre mascați. Țe, te-ai azuns sa ne dai ordine, ma sac de ghips?

Să jur că-i Caraguteanu! Am înaintat. Mă simțeam un gândac pe care foarte curând cineva are să-l strivească sub talpă. Priveam în toate pârțile și nu mă vedeam decât pe mine în oglinzile uriașe. Am oroare din copilărie de oglinzile mai mari de-un stat de om. Se spune că-n ele își are sălașul un spirit puternic denumit Doamna Sângeroasă. M-am oprit. Eram mic, mic, în interiorul unui spațiu gigantic, boltit, prins în haloul unor proiectoare. În mijlocul acestui spațiu stătea Atlas, uriaș, incredibil, susținând bolta sălii. Iar Atlas, Titanul osândit să suporte o greutate formidabilă, era... viu! Îl vedeam fremătând, respirând, îl auzeam gemând și o milă grozavă m-a cuprins. El fusese deja osândit, eu...

–       Te salut, o Atlas! Privește-mă! Cu adevărat eu sunt Cel ce trebuia să vină. Iată, sunt aici, în fața ta!

–       Navighează înainte! am auzit un glas.

„Navighează înainte, înainte, înainte...!”, a răspuns ecoul.

Eram într-o barcă și am ocolit încet statuia vie – sau, poate era numai o mașinărie concepută pentru a spori spectacolul... Apa roșie ca un șuvoi imens de sânge curgea tot mai repede și auzeam deja zgomotul unei cataracte. Trebuia să acostez.

–       Navighează înainte, înainte...!

O mică sămânță de revoltă prindea rădăcinuţe într-un neuron în timp ce cădeam...

„Traversez spațiile ca un fenix stelat ce va ajunge în fața Lacului pentru a adora Marea Doamnă a Vieții Eterne!” Și deodată am pornit să urlu: „Veniți în ajutorul meu! Ajutați-mă să ridic zgomotul opac ce mă înconjoară și mă oprimă!”...

Am călătorit pe lac și am contemplat Corpurile glorioase ale marilor titani ce sprijineau bolta, înlănțuite simbolic, am văzut Cetatea Sacră apoi am schimbat iar veșmintele pentru a continua. Am fost uns cu o cremă, se spunea că favorizează „dedublarea”, și am fost învățat „cuvintele de putere” ale inițiaților. E, „învățat”! Mi le-am notat. Inițiați erau toți aceia care vedeau spectacolul, spectacolul Morții. Dar una e să-l vezi, alta să te pipăie. Ce este Realul? Totul tine de Voce. Cât e Vocea de convingătoare.... Aceea îți prezintă Realul.

Am trecut iar prin niște porți, dialogând cu personaje care mă-ntrebau continuu și obsedant care-i numele lor de parcă ele l-ar fi uitat și le vedeam mulțumite cu orice cuvinte aiurea: Domnul Dublei-Puteri, Domnul Shu-Distrugătorul, Domnul Adevăratei-Dreptăți pe propriile-i Picioare,... Prostii! La început le citeam dintr-o fițuică, apoi le-am inventat, pur și simplu: Doamna Mada a Deplinei Răzbunări, Adevărata Mamă a Dreptății, Domnul Dino Artistul Acțiunii,... în fine am sosit înaintea judecătorilor, care se aflau pe un postament așezați în fel și chip, foarte zgomotoși, strigau, se jucau, se manifestau ca o adunătură de copii trăsniți. Aveau pe cap niște măști cu tichii și peruci idioate care înfățișau diverse animale reale sau legendare, cică însemnele puterii (pentru mințile lor sclerozate). Brusc s-a luminat un ecran și apăru chipul sever al Marei Doamne care-i chemă la ordine: „Vă rog să luați loc.” Acesta era „Chipul clasic al Marei Doamne”. Îl știam de când mă știam pe mine. Nimic nu se schimbase. Nu îmbătrânise, își păstrase expresia, iar mama îmi spusese că astfel o știa și ea. Dar nici un muritor de rând n-o văzuse vreodată de-aproape. Prin urmare, indivizii au luat loc pe niște jilțuri așezate în arc de cerc. În timp ce se citea rechizitoriul, i-am numărat. Erau, așa cum trebuia, 42 de indivizi, Ierarhiile Superioare. Se întâmplase să mai și lipsească dintre ei. Eram acuzat de defăimare, de lenevie, de vagabondaj. Toate erau păcate mortale. Alături de mine au ajuns și fețele de maimuță.

–       Muci te fac ăștia, fraiere, mi s-a adresat una dintre măști cu vocea maestrului Jebleanu. De-abia așteaptă să ghicească viitorul obștii în organele tale interne vărsate acolo pe pardoseală. Uite-acolo!

–       Vinovat, strigă o femeie, pardon... acuzat, cum pledezi?

–        Nevinovat, Onorată Instanță.

Dar în timp ce eu strigasem „nevinovat” maimuțoii de lângă mine strigaseră și ei: „e vinovat”!

–       Rahat, am urlat.

–       Îl rugăm pe vinovat... pe acuzat, să arate respect Ierarhiilor..., altfel...

–       Rahat, am repetat mai încet, să nu bulversez ierarhiile... Onorată Instanță, acordați-mi un mic răgaz!

Și am luat la șuturi maimuțele. „Plecați de-aici, scârboșilor!” Una dintre maimuțe a sărit să mă zgârie, „Zgârie-brânză!“

–       Care-i a patra mască? am întrebat.

–       Martorul acuzării.

Martorul acuzării apăruse deja în boxă. Când și-a scos masca am văzut cine era. Era... eu însumi!

–       Care ți-e Numele, întrebase aceeași voce feminină, vocea frumoasei Lisa M.

–        Domnul Cuvintelor Nicicând Spuse.                                                                                        

E, p-ăsta nu-l aveam pe listă! Am ridicat repede foaia protestând.

–       Nu recunosc martorul, nu recunosc martorul, nu mi-a fost prezentat, nu știu de el...

–        Vinovat...!

Simțeam că o urăsc pe Lisa M. Este exclus să fi fost bolnavă, și boala este o vină capitală, prin urmare o făcea intenționat. Ce-ar fi putut spune martorul?

–       Marea Doamnă nu există! E numai o imagine.

–       A-a-a-a! fusese strigătul de oroare.

Ce blasfemie! „Chipul de mânie al Marei Doamne” substituise „Chipul clasic”.

–       Marea Doamnă este paravanul unui gang de jefuitori.

–       A-a-a!

–       Marea Doamnă e o curvă, marea Doamnă e o șleampătă, o nenorocire...

La fiecare „blasfemie” spectatorul auzea un piuit. Știam ce înseamnă piuitul. Aveam privilegiul să ascult în direct.

–       Onorată Instanță, contest cu desăvârșire aceste defăimări. Ele îmi sunt imputate pe nedrept. Sunt un om modest, nu am cunoscut nici o ambiție, nu vreau nimic de la viață și credeam că nici ea nu vrea nimic de la mine...

–       Liniște, liniște, să se facă liniște-e-e...! Vinovat, gurii tale i s-au retras puterile cuvântului!

–       Ce-am făcut?

Și a venit ca o nălucă, așa de repede și precis încât     n-am avut timp să reacționez. Un braț, o mână, o persoană, nici n-am văzut. Mi-a aplicat o fașă pe gură și-apoi pe toată fața. Cine să mă salveze dacă mi-e interzis dreptul la apărare? M-am așezat pe pardoseală, apoi m-am întins pe burtă.

–       Să intre al doilea martor!

Era tot un bărbat, după voce... După voce-e...

–       Care-ți e Numele?

–       Numele?... Nu pot păstra amintirea Numelui meu în mijlocul Zidurilor închise... Fie ca Numele să mi se redea în Marele Templu! 

–       Incredibil, se auzi iar vocea Lisei M.! Incredibil, Onorată Instanță!

Se pare că tot eu fusesem, ori tot o proiecție, o imagine a mea!...

–       Să intre al treilea și ultimul Martor.

S-a făcut liniște. Am auzit cum cineva se împiedica...

–       Cine ești? Care-ți este Numele?

–       Sunt..., murmurase Vocea..., sunt Marea Divinitate care se procreează pe sine... fiindcă sunt... Ieri și... îl cunosc pe Mâine și sunt... Și sunt Integrala Vie a tuturor puterilor trecutului și toate potențialitățile viitorului...

–       Luați nebunul!

Individul începuse ușor și terminase urlând.

–       Direcția pe care înaintez este cea a Ordonanței Lumilor... Voi care mergeți să mă întâlniți, veniți în întimpinarea mea,...

–       Luați nebunul!

–       Întindeți brațele spre mine...! 

Am fost ridicat, și dus pe sus, mi s-a tras pe cap o cămașă de forță, mi-au legat mâinile și, cineva, am văzut mai apoi că era un membru al Marelui Juriu, mi-a crestat feșele în dreptul ochilor și gurii.

–       Permiteți-mi vă rog, Onorată Instanță, să mă apăr.

–       În ce mai poate consta apărarea când singur te-ai acuzat?

–       Nu mă abandonați securii călăului! Nu-mi smulgeți inimile! Eu sunt ca voi...

Oroare: „A-a-a!”

–       Mirosiți acest individ! a zis Lisa M.. Vă pare că e unul de-al nostru?

–       Dar sunt cu adevărat eu... O, Adevăr-Justiție, ascultă! Am smuls tot Răul... Eu n-am cauzat suferințe oamenilor, eu n-am folosit violenta împotriva apropiaților mei, n-am substituit dreptatea cu nedreptatea, nu i-am frecventat pe cei răi, n-am comis crime, n-am pus să se muncească excesiv pentru mine, n-am țesut intrigi din ambiție, n-am furat, n-am consumat droguri,....

Patruzeci și două de asemenea negații am rostit. Fiecare trebuia adresată unuia dintre purtătorii perucilor caraghioase care se plictiseau copios în jilțurile cu perne de aer. Nu memoria era punctul meu forte (expresie idioată! N-am nici un punct forte), astfel că citeam ce era scris pe cartoane. O tânără le schimba cum terminam propoziția. Și rosteam anomalii:

–       Eu n-am manipulat greutățile balanței, n-am luat laptele de la gura șerpilor, n-am pescuit pești cu cadavre de pești, n-am înghițit larve,...

Gata!

–       Marele Juriu se retrage pentru a delibera.

Marele Juriu, alias Ierarhiile Superioare, Sfinți în viață a căror identitate este necunoscută, aleși de Consiliul General în mod secret... Pentru ce nu trebuie cunoscuți, pentru ce nici măcar nu se știu între ei... ? Corupție cică...

–       Marele Juriu a deliberat... Vinovatul a fost găsit...?

–       Acuzatul se face vinovat de crimă împotriva familiei, societății și umanității. Va fi sacrificat pe altarul Marei Doamne care este altarul științei. Spiritul său va fi înfrumusețat astfel încât să ofere nu ură și încrâncenare ci colaborare și siguranță.

„Pârț! Ce să zic! Ai dracului incoruptibili!”

–       Călău, execută sentința!

–       Ce... sentință?... Unde-i balanța, cum sunt cântărite păcatele?

Și gealatul cu barda lui zimțată s-a apropiat de mine, m-a prins de feșe, apoi m-a trântit cu capul de pupitrul boxei acuzaților...

 

–       Nu se poate...! Ce-ai de te zvârcolești așa, că nu pot dormi! De-o jumate de oră te întorci pe-o parte și pe alta! Cât e ceasul...? Ah și ce zi grea am astăzi la serviciu! Te rog dacă nu poți să dormi, mergi să iei un somnifer!... Vai, ce criminal...!

Ce-aveam oare? Mă încercase un coșmar sau poate nu, cert e că nu reușeam să dorm. „Poftim, e ora două! La ce să-nghit somnifere, mai bine beau o cafea la Nelu”, mi-am zis. Jos, în stradă e o cafenea non-stop unde se strâng insomniacii. Am intrat, „cling-cling”, ce sună porcăria asta-n cap!, m-am strâmbat și-apoi m-am îndreptat strâmb către scaunul de la bar. 

–       Nelu!... Unde-i Nelu?

–       Sunt eu, Gina.

–       Gina? Nu te...

Gina, o tânără pe care n-o știam, ajunsese în dreptul meu peste tejghea. E drept că n-o vedeam  prea bine.

–       Ce vrei?

–       Ce-mi oferi?

–       Alcool, droguri, sex...

Ar fi fost ceva de ales...

–       S-o luăm cu începutul...

–       Un grog...

Gina amestecă repede trei băuturi: „Focul Iadului”...

–       Gîl! Oa-ah! Hâc, hâc! Oa-a-ah! N-m-p-s... hâc!     v-rbesc! A-a! Tare! Ce-ai p-s... ce-ai pus înăuntru?

–       Secret profesional.

Auzeam radioul... O melodie instrumentală și vocea puțin subțiată a unui tip: „«Dar populația din Cancun era renumită prin aceea că mânca tot ce fusese mișcător și unele lucruri care mișcau încă. Iată ce meniu îmi oferise unul dintre cele mai căutate restaurante: Șobolan cu Castane și Rață, Friptură de Șobolan cu Lămâie, Felii de Mușchi de Șobolan cu Viermi. De fapt, lista meniului cuprindea 30 de rețete diferite din șobolani, lilieci, viermi, și mai includea Șobolan Flambat cu Liqueur, laolaltă cu rețete mai banale precum Viermi foarte condimentați, Năpârcă felii cu Pepene sau Șarpe cu Țelină. Și timp de șase luni, cât era deschis, consumatorii dădeau năvală oră de oră la restaurantul numit Jialu...» În aceeași broșură este argumentat de ce viermii de cadavru reprezentau cea mai sănătoasă hrană pentru anii 70. Acolo scrie că sunt bogați în 16 aminoacizi, vitamina E, D și calciu. Includerea în hrana zilnică previne căderea părului, revitalizează libidoul masculin, vindecă senilitatea prematură, normalizează tensiunea și reduce flegma...”

–       E plină lumea de lucruri scârboase... Eu cred că ăștia sunt și canibali..., spusese un bărbat cu șapcă, ochelari și aer absent de parcă vorbea singur.

Ca un făcut, individul care-l inspirase, de la radio, tocmai debita: „Chiar acum țin în mână cartea lui Hari Martin: «Bun de mâncat, Enigme despre hrană și cultură», apărută la editura «Simon și fiul» acum doi ani, o frunzăresc și am ajuns la capitolul despre hrana populațiilor și despre masa rituală a sălbaticilor din grotele Botan. Este într-adevăr vorba despre canibalism. Martin se bazează pe mărturia unui om care a trăit pe viu o asemenea oroare, Straton J. P., în secolul cinci după cădere, și a lăsat un document care ulterior a fost utilizat și de antropologul Adam S. într-o interesantă lucrare «Mitul Mâncătorilor de Oameni». Ulterior, Aurelius D., sociolog bine-cunoscut, a avansat ideea trocului între civilizații, sugerând importul de carne de la triburile sălbatice... Modul în care Straton J. P. vorbește despre obiceiurile barbare ne cutremură, însă, oare nu-i doar repulsia pentru ritualuri străine, pe care principiile și legile ne-o induc? E o temă de reflectat. Iată cum descrie acest neîntrecut cronicar încheierea unei convenții între două clanuri, Crane și Aroro, care se învecinează undeva în sudul îndepărtat. Ratificarea se face după obiceiul vechi, prin tăierea unui sclav într-un mod particular. Din vârful capului până la jumătatea trupului se face o tăietură profundă pe direcția vertical, o înjumătățire foarte exactă, apoi corpul e tăiat cu mare acuratețe după prima incizie, jertfa fiind imobilizată de patru bărbați puternici. O jumătate va fi aruncată în râu de reprezentantul regelui din Crane, iar cealaltă de ambasadorul celui din Aroro. După aceea tratatul va fi considerat irevocabil. Se pare că sclavul ce urma să fie căsăpit n-avea nici o teamă. Consolarea sa era că va putea plăti pe lumea cealaltă călăilor săi cu aceeași cruzime... ”

–       Închide drăcia aia! Pune ceva muzică! a strigat alt om așezat la măsuță alături de-o damă cam trecută, cu o pălărie jalnică prinsă de-un coc... Închide-o că arunc cu ceva în ea!

Gina nu a părut deloc surprinsă și i-a trântit omului:

–       Ia mai ieși dracu-afară și du-te-n altă parte, că nu eu te-am invitat aici!

Omul a bombănit că n-are să mai calce pe-acolo și încă nu încheiase turuiala sa care cuprindea înjurături când,  de-afară au intrat zgomote suspecte...

–       „Capetele fioroase”! Sper să nu intre aici pentru că în mod sigur vom avea neplăceri, spusese vecinul meu. Am avut o experiență cum nu se poate mai nenorocită cu scârboșii ăștia.

Eu am înghițit încă o gură din „focul iadului”, suflând o parte din flăcările sale, apoi am privit prin geam și am observat banda călare pe mașinării grotești încă nehotărâtă în ce parte să meargă.

–       Cum rămâne cu sexul?, am întrebat-o pe Gina...

–       Am un aparat de masturbat, cu poze erotice..., mi-a zis fata, care urmărea încordată mișcările golanilor din stradă știut fiind că sunt puși pe scandal și distrugere. Ce spui? m-a privit în ochi zâmbind.

Drăguţică, năzbâtia, mi se păruse firesc să continui flirtul:

–       Dacă e vorba de aparatul dintre picioare, scumpo, sunt pregătit...

A râs, n-a replicat.

–       ...Ajunsesem la o răscruce de drumuri, eram dezorientați..., vecinul  meu continua o poveste al cărei început îmi scăpase. Și am intrat într-un motel care se afla în locul acela. Văzuserăm mașinile vagabonzilor și ne-am temut să nu ni se întâmple ceva. Auziserăm atâtea despre ei, că eram speriați! Recepționera, o tânără ca domnișoara, ne-a calmat, că nu vom avea neplăceri, că sunt liniștiți... și ne-a cazat într-o căsuță în apropiere. Când am trecut prin fața lor s-au scălămbăiat la noi, dar mi-am zis că mi s-a părut și ne-am cazat, destul de bine... în fine, mai târziu am mers la restaurant, am servit cina, am stat poate două ore, și ne-am întors, n-aveam ce face pe-acolo. Când am trecut iară prin dreptul găștii râdeau cu toții, mi-am zis că simțeau că ne temem de ei... Am descuiat, ne-am uitat să vedem dacă lipsește ceva... Nimic. Toate erau la locul lor. Când ne-am trezit, ne-am făcut toaleta, ne-am spălat pe față și pe dinți, și am  plecat de-acolo cât mai repede gândindu-ne că am scăpat fără probleme, poate că nu sunt chiar așa, e doar poveste răutatea lor...  Mi-e jenă să vă spun! Când am ajuns acasă și am revelat imaginile din aparatul video, i-am văzut pe nenorociții ăia, în camera noastră de la motel, făcându-și nevoile pe periuțele noastre de dinți, apoi spălându-le și așezându-le la locul lor, unde fuseseră înainte... Și totul se petrecuse cât am fost la masă...

În timp ce omul încă relata penibila întâmplare, unul dintre derbedei pătrunsese în local și ne cercetase pe toți cei aflați înăuntru. L-am privit la rândul meu și constatasem că n-am văzut om mai hidos, om se arăta a fi, era chiar acoperit cu o tunică și pantaloni de piele, desigur nu pielea lui, deși era dificil de făcut diferența. Agrafe, belciuge, crestături, o cicatrice uriașă, care-i despica fața într-o cruce strâmbă, ochii de-o parte, doar un ochi valid, gura... ce gură?... și tatuajele care continuau de pe haine pe propria piele... Și-avea o barbă în pâlcuri, un plasture negru peste ochiul vătămat, codițe... Gras... În vârstă, oarecum... A scos o armă din tocul prins la brâu și a pus-o pe masă apoi a pornit să râdă. Hă-hă, ce râs! Răget! Individul răgea ca un măgar.

–       F-aşi şperlat? Ha-iha...! Şun flrumoş? Ha-iha...! Aflară! Aflară...!

Mai degrabă hilar decât înfricoșător. Nu m-am  mișcat de pe scaun, „dă-l dracu’!”, mi-am zis. Ceilalți patru consumatori s-au strecurat pe ușă însoțiți de huiduielile urâților. Urâți?, poate, dar cu niște femei...! Fiuu! Au intrat cu tot cu vehicule pe ușă. Atunci am văzut renumitele mașini... Erau create dintr-un fel de carapace cornoasă, aveau coarne, roți acoperite cu anvelope de piele, chiar pe ele se găseau bucăți mari, ca niște huse, de piele și senzația că sunt animale s-a adeverit ulterior când i-am auzit vorbind „mașinilor”. Însă uluiala m-a cuprins când le-am auzit răspunzând. „Lăsați-o moartă, băieți”, am mormăit, „asta-i o șmecherie!”. Spuneam parcă, pe spatele creaturilor cu roți locuiau și zâne, pe care malacii ăia le achiziționaseră din drumurile lor... Poate le răpiseră!... Gina... Gina-mi părea transfigurată. Da. Era una de-a lor. Lumina a pornit să pâlpâie și ritmul s-a schimbat... Radioul nu emitea decât un ritm de tobe, foarte rapid și tare. Îmi spuneam că probabil vecinii au alertat poliția, oamenii ăia erau vânați de poliție și, se pare că viața lor sfârșea în galeriile de mină sau atelierele de metalurgie unde nu puteau trudi cetățenii, deoarece..., în fine, circulau zvonuri că se făceau sacrificii umane. Părea totuși exagerat și inutil. M-au ignorat, nu i-a deranjat deloc prezența mea. Astea sunt ritmurile lor, am zis, și m-am simțit ca transportat spre o lume paralelă, într-o experiență pe care trebuia s-o cunosc. Dar cine m-a vârât în ea dacă nu eu însumi...? Tâmpit sunt câteodată... Mai mereu!... Am dovedit grogul și amețeala plăcută însoțită de bună dispoziție mă lăsase în starea de prostie a privitorului care vede un spectacol interzis. Femeile erau așezate în brațele monștrilor, se prinseseră de ei ca niște pandantive și se legănau... Iele... ispite... Pe mine mă hipnotizaseră deja... Cred că băusem o licoare prea tare! Încăperea se legăna, lustra, mesele,... obiectele imobile deveniseră... mobile! Și gata!

 

Ajunsesem voit sau nevoit într-o grotă destul de mare, un foc era aprins în mijlocul grupului de indivizi pe care-i știam din localul care se afla vizavi de locuința mea (focurile deschise sunt interzise-n oraș), interiorul grotei era luminat cu torțe așezate în câteva nișe... da, înțelesesem că acesta era un sediu al bandei, în fine, eu eram abandonat în voie, n-aveam decât să mă ridic și... Dar ce făceau băieții acolo? Brr! Urinau pe unul de-ai lor. „N-am văzut nimic!” Un vehicul o luase la vale către mine și s-a oprit alături: „Ce faci? m-a-ntrebat un sunet ieșit ca din goarnă, cum te simți? Eu sunt o arcă. Mă numesc Patru de”...

Semăna grozav cu un craniu, Patru de. Fără dinți și mandibulă.

–       Eu sunt Cinci de, m-am arătat prietenos. Pentru ce m-ați adus aici?

–       Tu ai vrut.

–       Eu?... Nu cred... Să fi fost într-atât de inconștient? Ce fac prietenii tăi?

–       Nu sunt prieteni, sunt stăpâni. Fac ce fac, nu știm. Întreabă pe ei sau pe stăpâne.

–       Dar stăpânele unde sunt?

–       Unde-i Mama Culina. Acolo.

Era o galerie ce ajungea în altă sală. Nu văzusem vreo ieșire astfel că am plecat într-acolo. Să stau cu hidoșii ăia era mai de speriat. Obiceiurile lor îmi păreau reprobabile. Mă socoteam o persoană civilizată. N-aveam decât să aflu cum de s-au însoțit femeile-acelea minunate cu monștrii. Cunosc o legendă a frumuseții caracterului, bine ascuns într-un corp de mutant, legenda Frumoasa și Bestia. Parcă. Am trecut dincolo, nimeni nu m-a oprit, printr-un culoar luminat cu torțe... și am ajuns într-o sală mult mai mare. Mă aflam la înălțime și am coborât. De sus am văzut că bună parte a sălii era inundată, apa curgea dintr-o parte în cascadă și forma un lac. Zgomotul căderii de apă se auzea și în sala unde se găseau bărbații dar nu mă dezmeticisem într-atât încât să înțeleg ce-i cu el. Era un aer foarte umed și greu respirabil... Irespirabil însă a devenit când am văzut că zânele stăteau goale-n apă. „Oare-i bine să înaintez?”, „Vino!”, le-am auzit, „vino!”, „Ah, viața mea, am murit și mă aflu în raiul bărbaților, printre îngeraşe!” „Dacă e iadul?”, că tocma-i văzusem pe draci. Iadul-Raiul, toponimii imaginare. Deși nu par ireale... „Vino!”, de parcă mi-ar fi zis: „Atinge-ne!” Ce să fi făcut? Oricât bun simț mi-ar fi dictat că nu trebuie să deranjez o baie în grup, m-am apropiat de... De ce? Mama Culina, o babă mai decentă, adică acoperită cu o mantie dintr-o țesătură grosolană, rară, de care stăteau agățate tot felul de panglicuțe și petice, a pus o întrebare să mă trezească puțin:

–       El este neofitul?

Am devenit prudent, mi se atrofiaseră suspect unele simțuri. N-aveam nici cel mai mic gând să mă introduc într-o organizație interzisă, ori să mă inițiez în vreo cunoaștere iluzorie... „Ce rost are, îmi ziceam în toiul echilibrului meu psihic, să forțez destinul? Cum se trăiește am prea învățat de la ceilalți. Nimeni nu a făcut mai mult decât l-a dus capul și a putut înțelege. Oricum, ești inițiat și apoi inițiezi pe altcineva în tainele existenței ca om. E o viață, nu-i eternă, iar om nu ești decât puțin timp. Ce e dincolo de noi, e dincolo. Trebuie alte simțuri, eforturile sunt zadarnice...” Un adormit care se visează deștept, eram!

–       Apropie-te, muritorule! De ce-ai venit aici?

–       Eu? „Aici” unde?

Am zărit-o pe Gina. Avea un „aparat“...! Frumoasă femeie! Dar Gina mă privea oarecum contrariată. Nu spusesem ce trebuia.

–       Ce vreți? Ce se-ntîmplă?

–       Cuum?, se mâniase baba. Acesta se află aici împotriva voinței sale?

Și se întoarse către Gina. O-o! Am văzut frumusețea zburând. Un liliac de foc era și în locul ei rămăsese un schelet.

–       A consimțit, făcuse scheletul, nu l-am constrâns-s-s, clanț, clanț...!

–       Ai consimțit?

Baba mă privi drăcește exorbitându-și unul dintre ochi.

–       Ai consimțit ori nu?

M-am văzut schelet... mai rău, pentru o clipă m-am văzut arcă... Puterea vrăjitoarei mă înghețase. Mi-era teamă chiar să aprob.

–       Să zicem... Ce vreți de la mine?

Fusesem politicos, frumoasele nici nu contau.

–       Alegerea este a ta, muritorule. Tu vrei să cunoști lumina astrală.

–       Îm! Lumina astrală? Lumina Soarelui? Dar... e mortală...

–       Nicidecum. Ei, spusese zgripțuroaica, referindu-se la bărbați, au văzut-o și au supraviețuit. Dar pentru a reuși este necesar să fii acceptat în frăție, să adopți cultul. Vei simți adevărata frumusețe, muritorule, vei cunoaște plăcerea cum n-ai cunoscut-o...

Avea o voce gravă, tremurată, melodramatică, băbătia. Mă temeam să nu creadă că mi-e antipatică...

Scheletul Ginei se prăbușise în apă și-apoi sub apă. Dispăruse. Nefericite frumuseți, dacă nu cumva erau plăsmuiri... Hm! Femeile nu ieșeau din apă, nici nu intrau să înoate, nici măcar nu se mișcau prin apă... Probabil fuseseră îngrozite de pedeapsa pe care-o încasase biata Gina. Nu înțelegeam nici pentru ce fusese ea pedepsită... Ce vină avea?

–       Pot pleca?

–       Alegerea este a ta, muritorule!

–       Te pot întreba ceva... ?

–       M-ai întrebat deja. Doar ei îți pot oferi răspunsuri.

Voiam să pot renunța. Iată în ce nebunie am intrat fără să vreau! „Băieții” serveau masa. Rupeau voinicește din câteva hălci de carne... crudă? „Așa ceva nu vreau.”

–       Ai fost la femei? m-a întrebat șeful.

Am dedus că e șef pentru că avea o bandă metalică în jurul capului.

–       Ai fost la femei? repetase omul, cu o voce înfundată și spartă, fără să miște gura.

–       Nu știu la ce te referi.

–       Vrei să știi Adevărul?

Am ezitat să-i răspund la întrebare.

–       Vreau doar să mă duceți înapoi... Nu mă interesează adevărul pe care intenționați să mi-l arătați...

–       Două întrebări ți-am pus... și n-ai dat răspunsul, croncănise omul afișând o indiferență înșelătoare și brusc a aruncat în mine cu un obiect... două... de fapt erau mai multe, sfârcurile metalice ale unui bici. 

M-am retras să păstrez distanta. Dar urâtul a țâșnit deodată și m-a lovit mai tare. Am simțit și-apoi am văzut sângele curgându-mi pe față. L-am privit în ochi. „Hă-hă!”, rânjise. „Ha-ha-ha!” Un corn adevărat îi ieșea din cap deasupra bandei strălucitoare ce-i strângea tigva. Nu foarte mare dar evident. Ba nu, erau chiar două... protuberanțe...  „E Dracul?”

–       Aduceți-l aici! Atașați-l de lemn!

La ce să mă obosesc împotrivindu-mă? Aveau putere fioroșii. M-au prins de părul de pe cap și-apoi m-au târât printre pietrele colțoase din cale, după care m-au săltat, mi-au întins mâinile pe un butuc de lemn ridicat la înălțimea unui om ceva mai înalt astfel că stăteam pe vârfurile degetelor de la picioare și mi-au înfipt două pumnale în palme. Ah, preasfântă Durere! În două moduri poate reacționa cineva ajuns într-o situație similară, nu cunosc mai multe. Să implore îndurare ori să-și arate, demn, disprețul. Se zice că nu-i bărbat adevărat cel care nu poate suporta durerea, de orice natură ar fi ea. Să fim sobri! Durerea și suferința n-au legătură cu sexul. Poate cu materia, cu energia, nu? L-am așteptat pe tartor. L-am așteptat... „Uite-l cum se-apropie, scârbuțul de el!” Și am vizat locul de intersecție al sprincenelor. Atât câtă am reușit să-i ofer, flegma i s-a lipit de ochi și i s-a scurs pe caricatura aceea de față... „A-hah-hah-hah-hah! A-a-hah-hah-hah!” Și cu toții s-au pus pe un fel de râs, animalele – în momentul acela nu zăream nici pic de omenie în privirea lor.

„Dracul” a scos de sub manta o spadă lungă și ușor curbată. I-a ridicat încet vârful apoi a coborât-o. Un salt, o mișcare de rotație, lovitura de sus în jos, irepetabilă, fulgerătoare… Aceasta e mișcarea! Viața nu valorează nimic în vreme ce măiestria mișcării înseamnă tot. Este artă, inteligență, stăpânire, viteză, miracol și moarte. Este perfecțiunea. Și îți oferă o intrare onorabilă în Lumea de Dincolo…

„Dincolo”, unde?

 

Mi se spunea „Omul fără Chip“. Îmi aminteam doar niște umbre care se mișcau împrejur, scârțâitul patului, spațiul mare, nemărginit... Gemetele aveau ecou și uneori strigam astfel încât eu însumi mă înspăimântam auzindu-mă. Eram singur. Din când în când, rar, foarte rar, cineva, un om, bărbos parcă, îmi schimba fâșiile textile care-mi ascundeau figura. Tot el îmi dădea zemuri, să mănânc... Nici gustul nu l-am simțit... o vreme. Apoi m-a uitat acolo. Cât zăcusem...? Nu știu. Pentru ce ține omul atât la viața asta oricât de împuțită se-arată? Oare nu-i mult mai normal să refuzi darul chinuitor? Viața. Până la urmă nu-i decât o rătăcire în spații străine, acoperit de minciuna organică. Limite, neputințe, interdicții, frustrări și iluzia puterii. O pantă descendentă către abis. Căderea...  Moarte după moarte și moarte în moarte... O bilă de foc, o pată de materie, un șoc catastrofal. Adio!

Ochii îmi erau acoperiți de cârpă. Mi-am pipăit fața și am simțit rana teribilă. Am urlat cât puteam de tare fără a deschide prea mult gura. A fost o acceptare a noii mele existențe. Vedeam ceva prin pânza din fața ochilor. Am coborât din pat și am ajuns în dreptul unei ferestre zăbrelite. Am găsit un ciob, erau numeroase cioburi pe jos care-mi răniseră piciorul, și mi-am tăiat cârpele pentru a vedea spațiul dezolant în care fusesem abandonat. De cine? O clădire mare, cu camere înalte și coridoare largi. M-am plimbat pe coridoare, prin sălile clădirii, am bântuit-o câtva timp, până ce am simțit crescând în interiorul meu foamea. Atunci am văzut un om venind spre mine, s-a oprit exact în pragul ușii, apoi a spus:

–       Hai, cară-te! Aci nu te mai poți vindeca. Mergi să te ispășești! Pleacă de-aici, pocitanie! Du-te!

M-am luat după el. Unde să merg? Ușa mare s-a închis, eu am rămas în fața clădirii și în mijlocul războiului total dintre două ganguri de cartier. Inamicii se exterminau nemilos, foloseau o întreagă colecție de arme, aruncătoare de mine, de rachete și de foc, iar împrejur totul era incendiat și ruinat. M-am strecurat cu mare fereală printre rafale. Gloanțele chiuiau pe lingă mine și secerau indivizi mai mult sau mai puțin implicați. Se dăduse liber la masacru! Cum poți scăpa dintr-un prăpăd în care  moleculele nocive sunt mai numeroase decât cele inofensive? Printr-un miracol!

Toți supraviețuitorii unei catastrofe sunt aleșii Divinității, nu există altă putere să-i protejeze, prin urmare au o menire înaltă. Asta mă pocnise la cap, ceva mai rău ca prostia. „Zeița Mamă are un plan cu mine”, m-a ales să... ceva. Și am fugit tot mai departe de locul acela crezându-mă un Ales. Oricum altceva nu știam despre mine. Nu știam cine sunt, unde mă aflu, ce caut, deși… aveam noțiuni care-mi permiteau să gândesc aparent coerent și să înțeleg, în felul meu, lumea în care eram. Bizar! Cunoșteam mediul fără să îl am în memorie! În fața mea s-a ridicat un monument, o statuie... Un individ bine îmbrăcat, cumva arhaic, cu privirea ridicată pe boltă, ținând în mână o mistrie de zidar, în buzunar un compas folosit de aceiași meseriași, iar în cealaltă mână un fir de care atârna o greutate, prin urmare acesta părea monumentul unui zidar. Puteam chiar citi: „Ab...”! Erau semne pe care nu le pricepeam. Un om care urcase pe un drum lateral, se oprise în fața mea și îngenunchease. „Sunt o zeitate cu capul înfășurat în cârpe?” Puțin probabil. Omul s-a dus, apoi am văzut altul gâfâind... M-am dat deoparte. Omul se pleca în fața zidarului. Era un ritual de breaslă. Să nu deranjez. M-am luat după ei și am trecut pe străduțe pavate, lipsite de felinare publice. Totuși, înaintând pe drumul acelor pelerini (m-am convins că erau pelerini), simțeam că pot zări expresia feței oamenilor ce se strângeau din toate părțile. 

Pe colină fusese ridicată o clădire piramidală, ori un morman formidabil de ziduri prăbușite, dincolo de piața sau esplanada plantată cu ruine. Îmi părea că emană o lumină bleu și era sursa principală de iluminare a localității, deși esplanada în sine era luminată albicios și tern. Ceva se-întâmplase cu vederea mea! Era, deci, un loc de pelerinaj, numeroase persoane, umbre, se mișcau bălăbănindu-se, mormăind. Dintr-un grup s-a desprins unul și a pornit spre construcția grandioasă care atrăgea curiozitatea oricărui privitor… Un moș chel, bărbos, îmbrăcat într-o pelerină de țesătură grosolană, cu gluga trasă peste cap. Că era chel am văzut când a dat jos gluga, apoi, după ce și-a dres glasul, a răcnit o cuvântare.

–       Unde ați venit nenorociților? Pentru ce vă temeți să-l priviți în față pe Cel Foarte Înalt care domnește pe Tronul Leului în Regatul din Centru, acolo de unde se împrăștie grăunțele de lumină? Nu v-a învățat nimeni să vă abandonați Înțelepciunii pe care-o emană sfera oricărui obiect al cunoașterii, v-ați trăit viața într-un asemenea întuneric spiritual, în ticăloșie, în uitare de Sine? Deșteptați-vă din angoasa voastră, scuturați-vă de soarta voastră rea! Câte existențe vă trebuie pentru a înțelege Adevărul uneia singure?

Privit așa, către lumina albastră, albastră-mi părea,     nu eram sigur, bătrânul reflecta lumina, iar capul se împodobise cu o… aură transparentă. De țap! Un bătrân țap cu coarne și barbă!

–       Alegeți-mă îndrumătorul vostru, urmați-mă și vă voi arăta Calea…Mergeți cu mine voi care purtați încă Inima viitorului în piept, nu-i ascultați pe aceia care nu mai au devenire! Eu sunt Salvarea voastră!

Țicnit bătrân…!

–       Nu-l ascultați!, a zis altul. Unde… unde-ai studiat? Impostorule! Tu nu exiști…

–       Voi nu existați nefericiților! Vă complăceți în această dulce neștiință și continuați viața păcătoasă dar ireală. Vă știu pe fiecare. Eu sunt un zeu neînvins, voi sunteți niște suflete pierdute…

–       Jos cu țapii perverși! Suntem liberi. Adevărata libertate este a noastră. Ne-am săturat de moşorogi, boşorogi, băşinoşi, căcăcioşi! Noi avem de construit o lume nouă, a noastră, a voastră. Aderați la mișcarea alb-galbenă, la frontul libertății, fraternității, al libertății și-al fraternității… Lumina alb-galbenă…. Fii fratele alb-galben, alături de mișcarea noastră!

Vorbise un tip deranjat, zburlit, cu părul mare și figura colțoasă care, după modul în care se legăna, ai fi zis că de fapt nu vede, iar susținătorii săi au prezentat refrenul:

–       Zdrobiți-i țeasta! Smulgeți-i inima! Cocoșați-l și-n capul pieptului!

–       Nebunilor!, a tunat alt individ, cocoțat pe un postament susținut de patru hăldăi asemănători. Demenților! Nesănătoși mintali! Eu sunt regele vostru! Îmi cunoașteți povestea vieții, știți toate versiunile… Adorați-mă! Doar astfel veți fi mântuiți. Prosternați-vă! Să nu vă trăsnesc! Vorbele pe care le spun răsună, rezonează în mine, Vocea care m-a trimis aici este Vocea pe care o ascultați cu toții, e însăși Vocea. Iată că Vocea spune: Adună-ți prozeliții și vino către mine prin Poarta Orientului! Intrați în Lumea Preafraeriţilor! Nefericiților! Cu mine alături, conducătorul vostru mult hulit… Regele vostru… Nu ascultați voci străine vouă!…

     Era acoperit cu o robă ciudată, individul verde cu ochi umflați ca de broască… Însă erau numeroși oratori. Altul se iți pe soclul unei statui prăbușite:

–       Voi care sunteți pioși, cu milă de aproapele, abordați-mi atenția voastră, adunați-vă aici spre a vă proteja. Eu sunt protectorul vostru, nu altcineva. Păcatele voastre nu sunt mari dacă vreți să iertați. Însă voi nu veți fi iertați pentru mila voastră. Doar eu pot ierta lumea, mizericordia este atributul meu…

Ținea degetele mâinii drepte într-un semn curios, ca și cum ar fi prins de toartă o ceașcă.

–       Eu sunt Cuceritorul, am auzit în altă parte, Învingătorul marilor bătălii… Veniți să cunoașteți Gloria pe Câmpul de luptă! Să ducem ofrande și să ne rugăm în Templul Maestrului  Cavaleriei!…

–       Sosiți aici fecioare, ființe ingenue, îngeri rătăciți într-o lume demonică!…

Am văzut încă doi sau trei asemenea oratori, probabil erau mult mai mulți deoarece se strângeau în roiuri pelerinii când… Un obiect porni din ochiul care emitea lumina albastră, din vârful clădirii piramidale, chiar. Obiectul sferic explodă în mijlocul mulțimii. S-a declanșat oroarea, spaima și haosul, un zgomot total, impenetrabil, demolator,... iar ochiul formidabil fulgeră din nou…

–       Nu fugiți! m-am găsit să strig, nu fugiți! Eu sunt Omul fără chip și fără moarte...

Atunci au intrat în scenă monștrii. Păreau enormi, acoperiți cu solzi ori platoșe, cu antene ori coarne, asemănători eroilor imaginari din miturile istorice. Intrarea lor în scenă a fost magică. O mișcare întreruptă de descărcări energetice, care se deplasa încet spre victime… Se descompuneau fără a fi atinse! Mâini, picioare, capete, se despărțeau de parcă n-ar fi fost nicicând prinse împreună! Ah, corpul fizic! Un cheag de țărână și sânge, într-atât de fragil și efemer! Suntem el sau el este noi?   Și-atunci când el nu mai este, noi cum mai putem fi?

–       Nu fugiți!... Sunt salvatorul vostru... Unde vă duceți...?

 

Strigam eu, striga altcineva din mine, sau din apropiere? Mi-am pipăit fața. Nimic. Îmi părea neschimbată. Doar nasul era parcă acvilin și îl știam drept, fără nici un fel de curbe. Am întrebat: „Este cineva lângă mine?” Hm! Nevastă-mea...

–       Ce-ai de te holbezi? m-a-ntrebat. Nu ți-e bine? Mă sperii câteodată!

–        Unde-ai stat atâta timp? m-am găsit să-ntreb.

–       Nu vreau să-ți spun, uite! Nu pot merge undeva, nu pot întârzia: „Unde-ai fost, de ce-ai stat atât...?” Parcă toți vor să mă violeze, că sunt vreo zână a pădurii! M-am săturat, nu mai  pot...!

Are dreptate… câteodată...

–       Mergi la psihiatru, m-a-ndemnat. Ai ceva la cap, dragă!

Să n-aud de psihiatri. Unul dintr-ăştia, o ea, îmi pusese apostila pe fișa personală: introvert, desigur inadaptabil. Niște mizantropi. Toți au exemplu de integritate propria persoană, că sunt modele de echilibru. Mai dă-i dracului! Și ei sunt contaminați de virus! Circulă un virus mintal care ne roade pe toți, un virus care sapă întreaga civilizație. Cultura Dominatoare cu morala și istoria ei mustește de scârba asta perversă care distruge Adevărul. E ca turbarea. Cum te-a contaminat simți nevoia să muști pentru a-l transmite celor inocenți.

De unde știu lucrurile astea? Domnul Corbu, doctor pensionar, fost profesor la Universitate, mi le-a spus cu talentu-ăla nepătruns de profani, pe care-l au toți erudiții:

„Memoria a fost ucisă de indivizi atinși de o maladie emoțională, pandemică, ce a infectat mințile oamenilor. Această boală a răvășit rasa umană în ultimii 5-6000 de ani. E vina patriarhatului, a violului, urii, uciderii androginilor și omosexualilor, a lăcomiei, pierderii contactului cu mediul, distrugerii mediului, cruzimii față de animale, a setei de putere, războiului și genocidului. E un virus mintal, numit «memoremă» care s-a dezvoltat într-un complex de memoreme ce s-a împrăștiat prin mijloace emoționale și psihologice, dar și cognitive. Una dintre cele mai mortale întruchipări este Cartea Străvechii Credințe.”...

Cum spuneam, dom’ Corbu, un tip școlit..., hâm!, cam sclerozat în ultima vreme, căruia îi duceam din când în când cărțile comandate la Biblioteca Națională, avea grijă de sărmana și needucata mea cultură. E, cultură, un simulacru! Cultură au babanii cu circumvoluțiuni la creier! Eu unul cred că am creierul neted. Precum norocul meu. Deci, îmi găsisem o slujbă de curier la Biblioteca Națională, eram util societății și familiei, și plimbam cărțile prin oraș, de la un deștept la altul. Ceva-mi părea destul de curios cu „deștepții” aceștia! Cărțile pe care le primeau fuseseră bine împachetate și sigilate astfel că nu știam ce reprezintă. Puteam doar bănui că aveau privilegiul să studieze cărțile interzise. Locuiau câte doi sau trei într-un apartament public și erau întreținuți cu mare grijă mulțumită unui program edilitar de salvare a creierelor. La ce dracu’ nu le puneau în formol? Ce să mai faci cu rablagiții ăia care băşesc tot soiul de aberații prețioase? Neexceptându-l pe dom’ Corbu. La el principala obsesie era „memorema”, așa-i spunea ipoteticului virus al memoriei pe care doar un Om îl poate eluda, omul pur, superior, neinfectat, inocentul, va să zică, un supraom supranumit Mesagerul, „dar asta e o simplă convenție verbală care ne ține într-un univers cunoscut”. 

Mi-era simpatic domnul Corbu, un tip slab și înalt, cu fața roșie de bețiv, grozav de vorbăreț, chiar agitat uneori și din această cauză destul de scârbos. Per total, o figură. Nu cred ca eu să-i fi plăcut în mod deosebit. Ba, uneori, îmi făcea impresia că mă disprețuia, mă ignora ori se strâmba văzându-mă. Ce-are a face? Discutam liber, liber credeam eu, despre lume, univers, adevăr, chestii, metafizică... „Iertați-mă, îi spusesem, cuvântul ăsta, «memoremă», îmi pare sinonim cu «păcatul»!” Nu voiam să intru într-un mare rahat de controversă. Era o părere modestă. Și, pentru că semăna a dialog, dom’ profesor mă încuraja spunând că trecusem de noviciat. „Te afli într-o fază intermediară”, mă încurajase. Cum să nu iubești un astfel de om? Întotdeauna am avut slăbiciune pentru oamenii care mă lăudau (îmi părea laudă). Au fost puțini! Fusesem lăudat chiar pentru prostie! E singura cale de a ajunge în... paradis.

–       Am terminat de redactat o carte, mi-a zis bătrânul, nici nu apucasem să închid ușa în ziua care avea să-mi schimbe obișnuința și să modifice tot ce cunoscusem până atunci. „Cartea”... Esența experienței mele de viață, opera unica. Este, într-un fel, o carte de memorialistică... În tinerețe am fost unul dintre capii mișcării revoluționare Tigva seacă și practicam Cultul frumuseții moarte... Poate-ai auzit ceva... Această mișcare trăiește încă deși a fost vândută de conducătorii ei. De mine, de alții... Aici e tot, îmi arătase tomul de foi. Cu regretele mele tardive cu tot. Scopul nostru era să atingem lumina Soarelui. Să intrăm în Labirintul vieții, să trecem de filtre, să depășim Marea Barieră... Dacă ei au reușit... nu știu...

Și s-a-ntors așa pentru a-mi arăta cu degetul... Ce voia să-mi arate n-am înțeles.

–       Privește! Iar trece un „Prinț al Luminii”!

Imediat am făcut asociații de idei, că e sonat (lucru de care eram totuși convins), ori că mă punea la încercare, voia să schimbe vorba sau, în fine, era dotat cu simțuri care-mi lipseau, și-n acest domeniu...  aveam o explicație prea puțin savantă, că toate simțurile sunt limitate, unele chiar ineficiente, altele sunt „oferite” persoanelor privilegiate, prin urmare eram destul de strâns într-un mediu pe care nu-l prea cunoșteam. Dom’ Corbu, în nebunia sau deșteptăciunea sa, și cine poate ști dacă nu există o legătură între aceste două... calități, reușea să vadă ceea ce eu n-aveam cum să văd.

–       Ce este acela „frumos”? E o convenție despre armonie, simetrie, ritm, perfecțiune. Armonie, cunoaștere, viață mai lungă... Serios? Tigva Seacă, o mișcare, o revoluție care-și dorea să inverseze ordinea actuală, cultul urâțeniei, disprețul vieții... Este evident că murim, este evident că nu putem cunoaște de ce existăm, că trăim cu frica de moarte, că toate direcțiile în care s-a cercetat sunt închise, că existăm în caverne. Să cultivi armonia este un nonsens și o minciună. Adevărul este că nu avem salvare, că suntem damnați, că vom fi chinuiți pentru nesupunerea noastră, că frumusețea e moartă pentru totdeauna...

Ce-avea cu mine?

–       Domnule Corbu! Domnule! Luați vă rog o pauză! Vi se sparge vreo arteră, ceva! Liniștiți-vă, dom’le! Ce-mi spuneți mie toate astea? De ce nu vorbiți cu domnul Negru? V-ați certat?

–       Cartea, zise omul puțin gâtuit, cartea...

–       Ei bine...

–       Negru o dezavuează. Spune că nu-mi acceptă viziunea, că precis are să ne ucidă pe amândoi... Noi suntem morți deja! Să mori a doua oară este o moarte perpetuă, o disoluție a spiritului, înțelegi?

Nu înțelegeam nimic dar am dat din cap.

–       Este, reluă domnul Corbu, istorie, dom’le. Este istorie aici. Istoria Căderii, istoria Numerelor, tiranocraţia, democrația, este istoria Plăgii, tinere. Civilizația a crescut o dată cu înaintarea spre perfecțiune a metodelor de detecție a bolnavilor. Încă din prima noastră epocă, nu-i așa?, când a fost descoperită metoda Barbu Aur, în anii 240, care putea neutraliza urletele anarhiste, ucigând de la distanță. Atunci a înflorit întreaga cercetare științifică. Dar, din nefericire, au apărut primele forme, embrionare, de tiranie. Și tot atunci s-a lansat teoria filozofică potrivit căreia cosmosul nu există...

Ce abera domnul Corbu acolo? Plaga! Avea legătură cu „memorema” și tigva lui seacă... „S-o șterg”, mi-am zis, „mai am de lucru”!  Aveam de dus altor „nesănătoși” două pachete, așa că m-am scuzat „am să vin într-altă zi poate îmi rămâne mai mult timp liber și dumneavoastră veți fi binevoitor să-mi...” Să-mi ce? „Să-mi fac drum pe la Marcel că trebuie să dau de el!”

Marcel își făcea veacul pe Calea Cosorului în localul Caruza și mă invitase la un cocteil „Bar”, o băutură aromată, alcoolizată, puțin halucinantă, servită ilegal, însă tolerată de agenți. Și ei o beau. Nu-i rea. Am alergat să duc adresanților pachetele și să-l găsesc pe amicul ăsta – localul era în susul străzii largi și pietruite, iar zona era destul de aglomerată, era o zonă centrală. Pe drum visam cu ochii deschiși, îmi scriam în minte un articol pentru „Jurnal” și-mi ziceam cam așa: „Ce împinge un scriitor să scrie, un jurnalist să caute știrile, senzațiile anului? Să fii mereu în căutarea a ce-i bun, să oferi un vis fiecăruia, un gând mic pentru fiecare specie vie? Suntem din ce în ce mai mulți și, paradoxal, tot mai singuri. Și întâmplător, mai mult chiar, solitari.” Suna bine, îm? Nu prea. „Ia te uită ce face Marcel!” Amicul meu „fredona” câteva fete din personalul localului.

–       A venit, le spusese când m-a văzut și m-a tras către despărțitura transparentă de sticlă după care cele trei tinere tocmai râdeau ascultând glumele sale. Hai să ți-o prezint pe Gina!

Gina era o frumoasă cu buze groase, cu părul auriu prins într-o coadă, toată un zâmbet, s-ar fi zis, sfios, către mine.

–       Lasă-mă acu’! Mai târziu.

–       De ce? Te găsește interesant. Talentul tău literar a sedus-o. Ideea cu bobocul...

Ah! Scrisesem o chestie haioasă, deloc originală, privitor la o roză, mai degrabă un boboc de roză, pe care mă amuzasem să-l compar cu un clitoris drăguț, foarte cald și foarte umed. Gina aruncase o privire textului...      I-am aruncat și eu o privire. Prinsesem imaginea unor fese rotunde însă nu reușisem să-i văd picioarele, eu când văd picioarele unei femei îmi imaginez... Este excitant să-mi imaginez și restul... Ce tot zic?

Îmi plăcea să-mi prepar singur coctailul. E un coctail pe bază de rom, un pic acidulat, cu mentă proaspătă și îndulcitor pisat... Totul se amestecă cu gheață, se agită cu insistență fără a afunda bucățile de gheață... Îmi plăcea mai dulce.

–       Ce zici, m-a întrebat Marcel, mergem cu fetele? Am făcut rost de ceva iarbă...

–        Și ce-am să spun nevesti-mi?

Eram destul de însurat, el nu prea. Am mers să iau băutura, în localul acela nu erai servit la masă, și am văzut-o iar pe Gina. Plutea ceva magnetism, am rămas în loc și ea s-a apropiat de mine. I-am atins mâna, apoi, inexplicabil, am închis ochii și ne-am sărutat printr-o gaură a geamului, încet, pe buze. „Sunt pierdut! M-am îndrăgostit!” Mult prea repede se legase acea relație.     Ne-am dat și întâlnire, peste câteva ore, după slujbă, avea invitații la un spectacol, nu prea departe. Asemenea succes nu-mi aminteam să fi avut vreodată. Și-apoi, nici nu mai eram prea tânăr. Ce să fie, ce să fie? Am intrat la toaletă să-mi dau cu puțină apă pe față, mă înfierbântasem. Cum spuneam, chipul meu avea ceva schimbat. Nasul i se coroiase, fruntea puțin mai înaltă, buzele,... Niciodată nu mi-au plăcut indivizii cu nasul încovoiat. E fațada preferată a cioclilor. „Dar ce contează dacă”, m-am auzit spunând, „femeile mă  plac astfel?”

Am mers singur în holul clădirii unde avea loc spectacolul. Ce spectacol era? Câteva perechi așteptau în fața unei uși. Încă nu se putea intra, dar... șușoteau? Toți erau invitați să se dezbrace, era un spectacol de dezgolit pe scenă. Adică mă distram arătându-le altora trupul meu nud! A dracului distracție! Am așteptat și am așteptat... Gina nu a apărut. Deja oamenii intraseră în sală, cineva ne împărțise diverse accesorii vestimentare, eu am căpătat o cravată, niște bretele și o pălărie... Dar Gina întârzia. Am deschis ușa, am privit înăuntru. Era o scenă și public. Am coborât în public și am ieșit din clădire, apoi am urcat spre localul „Caruza” pentru a întreba ce s-a-ntâmplat. Era deja o oră când lumea se retrage în case, foarte puțini oameni mai puteau fi întâlniți pe Calea Cosorului. Un grup zgomotos trecu pe-aproape, doi bărbați și două femei... „Iat-o pe Gina!” A râs mai tare văzându-mă. Unul dintre tineri a tras-o către el... Gina își schimbase coafura, avea părul scurt, șaten și purta basc. Ce se întâmplase cu coada sa blondă? Eram sigur că ea este dar am trecut mai departe, „nu are rost să provoc un conflict”, gândeam pacifist, deși nemulțumirea se instalase, iar Frustrarea pornise deja să defileze în fanfară prin mintea mea. Prietenul Marcel, halal prieten! era în același local, încă nu plecase de-acolo. Era foarte abil Marcel, cum vedea o față cruntă îi reteza elanul negativ plângând primul: „Niște curve. De unde să știu? Aduci un cadou, o bijuterie, ceva, și le ai pe toate... Hai să bem o bere la un restaurant select!”

–       Ce să-mi mai pierd vremea?

–       Vino, trebuie neapărat să-ți zic ceva! Hai! Te duc undeva... un local tare.

L-am ascultat. De ce l-am ascultat? Și dacă nu l-aș fi ascultat...? Am urcat la primul etaj al clădirii și am ieșit afară, apoi am intrat într-o cabină de funicular și am pornit pendulați de-un cablu spre clădirea de vizavi. Nu știam că există funicularul acela. Și am coborât în antreul unui local de lux. Un angajat ne-a întimpinat, mă așteptam să ne poftească... dar nu, a început să mă caute de arme și   m-am revoltat: „Ia mâna de pe mine, pervers oribil!” Omul, cam vârstnic, mi-a făcut semn să tac, dar abia mă pornisem. Pentru ce să tac, pentru ce să mă percheziționeze, pentru ce avusesem o zi așa de proastă, și altele. Înăuntru, în local, am văzut numai celebrități. Actori, politicieni, ba chiar... șeful guvernului! Și brusc, am fost năucit de revelație. Am strigat:

–       El este vinovat! Totul îl acuză: înfățișarea, de la gușă până la chelie, îmbrăcămintea, de cea mai bună calitate, nașterea într-o familie înstărită, în zi fastă, destinul, cuprins într-o expresie tâmpită, „succes deplin”, iar această față de succes deplin care monologhează discursuri plagiate cu o morgă de zeu întins peste existența noastră, ne controlează viețile.

M-am repezit la el, tocmai îmbuca, i-am smuls furculița din mână și i-am împins-o în piept...

 

Iar furculița a pătruns adânc, ca într-un aspic. Trebuie să fi fost ceva premeditat, m-am deslușit mai târziu. Nimeni n-a intervenit, era șeful guvernului, totuși! Oare ce voia să-mi spună Marcel? Poate nimic. Eram victima unei conspirații, desigur. Mă gândeam la articolul din „Jurnalul metropolitan”, titlu mare, negru, pe prima pagină: „CRIMA MONSTRUOASĂ COMISĂ DE UN FUNCŢIONAR AL BIBLIOTECII NAŢIONALE”. Devenisem celebru. Nu asta dorește orice om, din clipa-n care a-nţeles cum funcționează societatea?

Legat de picioare, cu mâinile și gâtul prinse laolaltă între două obezi, îmbrăcat în haine de pânză groasă, cu o bandă legată peste ochi, fusesem transportat departe de oraș, undeva, către nivelele superioare. Pedeapsa capitală este un lucru stabilit pentru toți sociopații și, în mod evident, pentru asasinii politici. De altfel ei sunt dinainte judecați și condamnați. Nu știu dacă ați citit „Cartea Străvechii Credințe”. Este acolo un pasaj care conține aproximativ această frază: „Sunt printre oameni unii pe care Marea Doamnă i-a dirijat. Sunt alții care au fost destinați rătăcirii...”. „Dreptatea” este un atribut divin, ce poate omul?

M-au dus departe, habar n-aveam unde. Pe un drum întortocheat, sus, jos, la dreapta, la stânga, un labirint uriaș, nesfârșit îmi părea. Tocmai credeam că vor să mă extermine prin inaniție, când, așa legat, am fost deșertat de la înălțime și doar întâmplător nu mi-am frânt gâtul ci numai noada. Cineva m-a târât spre un pat și-apoi m-a înțepat în mâna. Mă injectase cu o substanță, apoi am fost dus, tras de haine, într-o încăpere, și mi s-au scos toate legăturile care-mi blocau membrele și capul. Am dat deoparte cârpa din fața ochilor. Celula-mi părea luminată, cât să nu mă lovesc de pereți. Jos, în apropierea ușii se afla un troc de lemn cu o pastă cenușie care putea fi ceva hrană și am încercat-o cu scârbă dar și foame. Comestibilă. Deodată am văzut cum se îngustează camera și am văzut lumini strălucitoare în sus și în jos. Apoi am început să fug, deși stăteam pe loc. Nu mă mai puteam opri, fugeam încontinuu, iar camera se micșora, se mărea... Multă vreme am alergat astfel, poate o zi întreagă, dacă nu mai mult. „O zi întreagă”? Nu mai știam cum se scurg orele. Apoi, încet-încet viteza s-a domolit și m-am oprit. Mi-era teamă să nu înceapă iar. Mai târziu o nouă senzație a pus stăpânire pe mintea mea: am simțit că trec dintr-un timp într-altul! Eram conștient de un singur lucru, că sunt     într-alt timp, nu de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Inexplicabil în cuvinte... Am fost scos din cameră. Doi bărbați m-au săltat pe un pat și am simțit ceva care mi-a scuturat tot corpul și mi-a scurtcircuitat creierul. Am priceput că era vorba de electroșocuri. Bărbații care mă schingiuiau spuneau ceva, auzeam doar patru cuvinte:  „Ți-ai ucis tatăl!” „Ți-ai ucis tatăl!”. Apoi m-au injectat iar. Mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit în aceeași cameră. Eram teribil de slăbit. M-am hrănit iar cu substanța aceea indefinibilă și coșmarul s-a reluat. Mi s-au făcut o sută de electroșocuri, am stat în comă mult timp. Cât? Mult. Nu mai știam cine sunt, ca un copil, m-au învățat să merg, să-mi fac nevoile... Făceam pe mine... În fine, m-au scos din celulă și m-au dus în altă parte, pur și simplu m-au lăsat liber. Aveam un număr tatuat pe piele: „400-155”. A fost numele meu. Atât rămânem toți după existență, niște coduri, nimic mai mult...

Am fost inițiat minimal într-o lume nouă. Știam, spre exemplu că aparțin unei familii. Cunoșteam și câteva legi nescrise ale comunității. Știam că nu este politicos să întreb direct numele unui interlocutor, să întreb de alt membru al comunității... Să mă recomand primul, era de apreciat. Să nu zic vreunuia: „Salut”, ori „Bună ziua”, sau altă vorbă de binețe, pur și simplu să-i rostesc numele de clan sau gradul de rudenie în care ne aflăm. „Oare cum arată?”, mi-am zis cu teamă, înainte să-l văd pe Dirac, un tip bărbos, mai mult lat decât lung, adică destul de gras, burtos, înțolit ca și mine, pe-acolo asta era moda: „Meșter”, îmi spusese, „eu meșter mă numesc. Clanul nostru este Dariel. Ia seama bine pentru că avem mulți dușmani și nu ți-ar fi  bine să nu diferențiezi membrii tribului. Pe tine te numim Dart. Cu toții muncim la topitorie.”

–       Dart, am rostit, arătând spre mine... 

Cretin am fost o vreme, până ce am agățat o umbră de memorie și am săpat apoi asiduu la deschiderea unei galerii prăbușite prin creierul meu.

–       Ai prins repede, a râs de mine Dirac. Hai să te prezint clanului!

Mi-a plăcut instantaneu meșterul meu Dirac. Îmi părea bonom, mi-a câștigat încrederea cu două-trei cuvinte. Simțeam că mă va proteja.

–       Staniel, mi-a atras atenția asupra altui tip ce venea spre noi. Staniel, a strigat și spre el, iar acesta i-a răspuns: „Dariel”.

Nu se priveau în ochi dar se cercetau cu atenție și nu am găsit nici un fel de simpatie pe care s-o afișeze.

–       Staniel, am rostit și eu.

Individul aștepta să-l salut, am crezut. Însă nu mă cunoștea, astfel că am continuat:

–       Dart e numele meu.

Celălalt a râs.

–       Clanul Staniel se ocupă de minerit. Ei ne procură materia pentru topit, mi-a zis Dirac după ce am plecat.

Nimic nu-mi părea ciudat, pentru mine totul suna corect, mă integram într-o nouă lume, mă nășteam iară. Că nu-i lumea mea am simțit mai târziu. Indivizii care apăreau în spațiul meu senzorial erau mărunți dar vânjoși, cu mișcări iuți, aproape sacadate. Aveau un soi de transparență pe care nu mi-o explicam, în primul rând pentru că nu reușeam să-i compar cu ceva din memoria mea prăpădită. Dar viața curgea pe o cale necunoscută și imposibil de contestat. L-am urmat pe Dirac până la sediul clanului. Înainte de a intra pe teritoriul lor ne-am spălat în lacul sacru zis al Destinului, în care, spunea meșterul Dirac, înaintea oricărui eveniment se face abluțiune generală, este locul unde magul ține o slujbă divinatorie și ghicește viitorul. Am ajuns la o deschidere mare cu numeroase locuințe săpate-n rocă și în acest spațiu eram așteptat de o mulțime de omuleți. Mă simțeam destul de important și, desigur, uitasem toată temerea și chinurile mele. Strigăte de uimire mi-au însoțit intrarea.

–       Dart, îmi zise un bătrânel, eu sunt Daniel, Părintele. Fii binevenit. De-aici înainte vei face parte din clan. Fiii clanului te vor învăța care e statutul, care sunt însemnele, ce este sacru, cine sunt dușmanii, și tot ce este necesar să cunoști repede și bine. Apoi vei fi inițiat în artă. Ajutorul este important. Dar, mai întâi vei fi însurat. Un individ fără pereche este mizerabil și periculos. Adună manii ce nesocotesc bunul simț ancestral.

Era minunat Părintele. Inteligent, vioi, cu părul și barba albe... Ce omuleț simpatic!

–       Care dintre voi, fetele mele, îl dorește pe acest falnic bărbat? întrebase moșul adunătura de femei. (Niciuna măcar nu spusese: „Eu.”) Vi se vor crea avantaje, le-a ademenit. Veți primi o locuință mai mare, puteți alege toate uneltele necesare, chiar dacă este un dart veți fi apreciate cum sunteți acum.

     Nu eram Dart ci eram un „dart”. E, de aici trebuia să pornesc! Atunci am cunoscut-o pe Diana, diafana, o femeie micuță. A venit spre mine și m-a prins de mână: „Am să-l îngrijesc eu”, a spus.

Și ne-am început menajul într-o cameră nu prea mare, nu era pe măsura mea.  Părerea ei însă era alta. A trebuit chiar să-i  retușez pereții, să măresc găurile „ferestrelor” și intrării, în fine, să confecționez rafturi, scaune, paturi, masă... Ceva îi lipsea acestei comunități și am înțeles mai apoi că este lemnul. Foloseau pentru foc o substanță bolovănoasă, negricioasă, numită cărbune. Am primit tot felul de unelte, de oale și ulcele, pânzeturi,... După ce am încheiat această instalare, a venit magul Dandel care a ținut un mic discurs folosind cuvinte magice cu semnificații de el și numai de el știute, ne-a dăruit niște păpușele de ceară  pe care le-am așezat într-o nișă anume săpată-n perete, în sfârșit, chiar s-a petrecut în cinstea acestei uniuni, iar hrana pe care-o foloseau acești omuleți era diversă, dar de origine greu de bănuit. Atunci am resimțit dezgustul și dorul pentru o masă delicioasă cu savori și arome care-mi reveneau nostalgic din altă existență, pe care atunci n-o bănuiam. A fost, prin urmare, un chef, iar bărbații s-au amețit cu o băutură dulce, alcoolizată dar și halucinantă. Am băut dintr-o oală și     m-am trezit că totul e diferit, că oamenii fuseseră lungiți, rași, acoperiți de haine ciudate, că toate casele erau altfel clădite și nu am înțeles utilitatea schimbărilor... Nu reușeam să mai înaintez, să mă îndepărtez de o femeie grasă, care a întins mâna spre mine și a strigat ceva cutremurător. A spus ceva care m-a înfiorat, era numele nerostit al cărui sunet a pornit spre mine ca un ciocan și m-a pocnit la timpane, a intrat în capul meu prin porțile astfel sparte, s-a instalat în palatul minții mele și-apoi m-a cotropit întreg stăpânindu-mi trupul. Eu nu sunt eu. „Eu nu sunt eu”, pornisem să strig acest nonsens și m-am ridicat de la masa piticilor. „Cine sunt eu?”, am întrebat. Dar omuleții au plecat și m-au lăsat cu Diana care n-avea mare lucru de spus: „Ești dart. Am mai cunoscut unul singur înaintea ta. Viața unui dart este scurtă iar darielii încearcă să o facă agreabilă, dacă se poate. E cunoscut faptul că un dart ajuns în clanurile stanielilor sau lucielilor și-ar fi consumat existenta într-o agonie groaznică.” Diana era dispusă la orice pentru mine. Era o datorie, nicidecum sentiment, nu era, din câte am observat, nici măcar milă. Ținea de tradiția darielilor. O tradiție foarte bine așezată în tot ce făceau, un automatism străvechi și de neschimbat. „E puterea noastră, această tradiție, ea ne întărește atunci când suntem loviți, ne ține legați unii de alții și ne aduce fericirea de a trăi.” Cea mai importantă datorie a darielilor era să cunoască și să ducă mai departe arta. Era munca lor, mai bine spus, a bărbaților, femeile fiind casnice.

Societatea era bine împărțită. Dacă cei mai mulți bărbați munceau la topitorie, femeile erau organizate astfel încât, la nevoie să apere așezarea, fuseseră instruite și înarmate. Când le-am văzut făcând exerciții de luptă mi   s-a părut comic. M-am obișnuit repede. O femeie avea multe datorii, una dintre ele fiind satisfacerea nevoilor fizice ale bărbatului. Nu era o supunere necondiționată, era o datorie, cum ziceam, pe care-o impusese Legea, iar Legea era divină, era o lege a materiei, a pământului, a mamei Deea. Numele Atotputernicei Mame însă, nu era pronunțat când se pornea o acțiune ci numele unui zeu, Dan. Pe Dan îl invocau atunci când porneau la muncă, atunci când intenționau să întreprindă orice: „Dan să      te-ajute!”, „Dan să ne fie de ajutor!”, sau numai „Dan ajută!” Mama Deea era pământul, o forță amorțită, o forță aparent inertă, care le oferea oamenilor cămin și hrană, dar nu gratuit. Cine oferă degeaba ceva în existenta materială a bietului nostru spirit? Nimeni și nimic. Cu atât mai puțin o zeitate! „Ferește-te să blestemi, să-ți exprimi doleanțe pe care doar zeul le poate împlini, fără a-i oferi ceva în schimb! Zeul își va lua singur orice din viața ta, niciodată ce ai putea dispensa. Astfel începe suferința și doar magul te salvează. Dacă se mai poate. Sau vrăjitoarea... Toți cei grav bolnavi, toți aceia pe care i-a lovit soarta, au ignorat această importantă lege divină. Ne aflăm în lumea schimbului reciproc...”

–       E dificil. Ar trebui să fiu atent la tot ceea ce rostesc. Îmi este imposibil să gândesc liber.

–       Cuvântul, mi-a mai spus Diana, a fost adus în lumea noastră de zeul Dan.

–       Cuvântul? Ciudat, cum reușim să comunicăm noi doi, cu toate că nimeni nu m-a inițiat în această înțelegere! De unde știu toate cuvintele, cum de știu să le combin, cum de reușesc să desemnez obiectele?

Mi-am dat seama că știu semne grafice care să reprezinte unitățile cuvântului.

–       Știu să scriu.

–       Ce-nseamnă asta?

–       Să desenez literele, cuvintele...

–       Ah! spusese Diana îngrozită. Așa ceva nu este posibil. Este dreptul exclusiv al Magului, este legătura lui cu zeii. Tu nu poți deveni mag. Ești dart. Nu spune altcuiva acest lucru. Este un neadevăr și o blasfemie!

Astfel m-a povățuit Diana, femeia mea de circumstanță. Deși mică, era dotată cum trebuie pentru o femeie. Fusese proporționată minunat și nu se ferea să se dezgolească înaintea mea, ba chiar o făcea intenționat spre a-mi trezi instinctele sexuale. Ceva era totuși inhibant. Cum spuneam, acești omuleți aveau o transparență nefirească. Priveam corpul meu, era opac, lumina nu-l pătrundea. Ei bine, uneori lumina trecea prin ei, vedeam în spatele lor. Nu mereu. Când mă concentram. Mai mult, când o atingeam pe Diana, mâna pătrundea ușor dincolo de pielea sa. Am întrebat-o ce simte. Mi-a zis că are o senzație foarte plăcută, nedefinită, o mare plăcere dar și o mare teamă. Dartul este un om neîndemânatic. El trebuie învățat tot, amănunțit, trebuie inițiat în viață și în moarte. Nu-i simplu să faci dragoste în lumea darielilor. Și actul acesta, care se consumă în intimitate, este mijlocit de zeu. Mulțimea aceea de zei a început să mă sâcâie. Se băga în toate, se hrănea cu tot ce ți-era mai plăcut. „Dă mamei Deea, că și ea ar vrea, du asta dimilor casei că sunt flămânzi, roagă-te sinistrului zeu Detar să-ți îmbuneze dușmanii, bate un băț înaintea ușii pentru a fi priponiți asinii Marelui Dan”, care veghea toți darielii deodată și peste toate câte sunt, cum te-apuca vreun gând de împerechere, trage-i un dans nupțial cu strigăte-invocații spre Dimena, astfel încât să fii auzit de toată comunitatea care, dacă n-avea ce face, se-nghesuia să privească prin găurile casei la spectacolul cel mai popular (după îmbăierile și chefurile în grup). Smintită nație! Neamul Dariel, mi s-a spus, ar exista de când există pământul și este un neam foarte important și puternic. Mai mult cică, este fără număr și, fără nici un dubiu, ca fii ai pământului, darielii vor fi cât va fi și pământul. Totuși, acestă certitudine a persistenței nu privește doar clanurile izolate ci pe toți, și celelalte neamuri. Fiecare a fost inițiat într-o artă și coexistă făcând schimb de produse astfel încât sunt legați unii de ceilalți ca verigile unui lanț. Istoria lor însă nu este decât o sumă de basme bătrânești, de anecdote, povețe, coduri, mitologie și înțelepciune. Și, deasupra tuturor, știința artei lor pe care o păzesc și o ascund de profani. Bănuiam că îmi va fi revelată într-o bună zi, că fusesem adus pentru a-i ajuta în munca lor. Dar eu, de unde veneam? Am întrebat-o pe Diana și am primit un reproș, „Nu ți-e bine?” Pe-atunci mi-era bine. Oare cunoștea Diana ce-mi era destinat? Ceva știa... Am îndrăgit-o pe micuța nimfă. Credeam că pune și ea ceva sentiment în relația noastră. Desigur m-am înșelat. Dar nu are-a face, dorința de a-și face impecabil datoria era prea importantă pentru ea, Diana fiind, oarecum, marginalizată – și am înțeles acest lucru observând cum îi vorbesc alte femei. Că era o ierarhie în clan, ori că femeile conducătorilor aveau ascendent asupra celorlalte, în viața lor personală sau în privința educației copiilor, era lesne de văzut, însă faptul că femeile obișnuite nu-i acceptau vecinătatea... era totuși altceva. În fine, am aflat povestea cu nașterile faste și nefaste, câte ceva despre calendarul darielilor, chiar amănunte despre existența lor ascunsă. Mă-ntreb dacă acești omuleți erau, sunt, bine intenționați, dacă slujesc Binele, așa cum îl cunoaștem, adică starea de libertate, respectul demnității tuturor ființelor plus acțiunea pozitivă asupra mediului și devenirii... Îm! Acesta să fie Binele? E o treabă ambiguă dar..., să n-o lungesc, Binele s-a instalat când ești mulțumit și le dorești tuturor să fie astfel. Deci, bărbuțele agitate nu erau mânate de nici un fel de mesaje umanitare. Râdeau continuu, făceau haz de orice prostie și nu încetau să se zgâiască la mine de parcă m-ar fi pus la îngrășat și aveam să devin cina lor la vreo petrecere făcută în cinstea vreunui zeu antropofag. Aproape toți bărbații plecau la muncă, într-un loc pe care nu l-am cunoscut decât atunci când a trebuit, ziua care-mi fusese dedicată și care nu ținea de mine sau de progresele pe care le-aș fi realizat într-o direcție sau alta. Nu. Ziua aceea ținea de încheierea pregătirilor pe care le făceau de multă vreme spre a isprăvi o lucrare importantă. Eram liber să mă plimb prin situl comunității, ba am fost cu darielii și prin locuri îndepărtate, am însoțit delegații prin așezările altor clanuri și am văzut mari diferențe între acești omuleți care-mi  păreau de-o rasă. Unii aveau locuințele strânse pe mijloc și se înconjuraseră de ziduri, alții aveau locuințe săpate în stâncă și ajungeau sus cu ajutorul unui sistem culisant de scări iar alții erau pur și simplu nomazi. Nomazii aveau niște cai foarte hidoși, cu urechile și ochii mari, pletoși, cu o expresie aproape umană, care priveau plini de curiozitate ce se petrecea împrejur. Acești nomazi, curieri și prelucrători de metale, erau recunoscuți ca foarte buni și rapizi săgetători și chiar prădători de care se temeau toate celelalte comunități. Iar între toți acești omuleți nu exista o concordie ci o continuă suspiciune, o intrigă perversă și un dispreț mascat anevoie... Darielii-mi păreau mai simpatici. Cel puțin zâmbeau, vorbeau zgomotos și erau amatori de distracții. Am avut posibilitatea să urmăresc trocul, schimbul de mărfuri, bucățile metalice, neprelucrate și pietrele rare oferite de cei care-mi erau concetățeni și ce primeau în loc, hrană, unelte... Carnea afumată pe care-o luaseră era carne de cal pletos... M-a uimit organizarea socială a clanurilor. Nomazii, azaielii, spre exemplu, erau conduși de Ansu, regele, spanielii aveau în frunte un magician, lucielii pe Marele Maestru,... Darielii erau conduși, cum spuneam, de Părinte. Un ascendent în relațiile lor păreau să-l aibă stanielii. Mi s-a spus că poziția lor privilegiată era dată de știința de a stăpâni Dragonul. Fiara asta era un animal uriaș, folosit pentru a săpa tunele. Era numit chiar „Fiara” datorită ferocității, iar întâlnirea față în față cu el era, de obicei, fatală. Se spunea că-i place carnea de om. Nu fusese nicidecum îmblânzit, era, cum spuneam, stăpânit, prins astfel încât să nu se poată întoarce și ghidat pe direcția dorită. Abilitatea lui de a săpa canale a putut fi utilizată și astfel s-au întins vastele rețele care împânzesc pământul. Desigur și el rătăcea prin canal. Stanielii știau să-l cheme. Legende importante erau spuse de bătrâni despre eroii care înfruntaseră Dragonul și scăpaseră cu viață. Auzind aceste legende puteai înțelege că toată civilizația se fundamenta pe această legătură. Însă, dincolo de cunoaștere, am fost bucuros să văd alt dart. Cine era acel „dart”? Un uriaș care aparținea lucielilor și era ținut în lanț. M-am apropiat de el însă o brută mică   m-a lovit cu ciomagul şi m-am simțit tentat să-i întorc „mângâierea” când un vuiet a cuprins întreaga adunare. Și au sărit cu toții la mine ca într-un vis negru în care tot prestigiul avea să-mi fie uzurpat. Purtam ceva simpatie pocitaniilor agitate, nu știu cum de țineam în mine imagini și cuvinte dintr-un trecut care nu era al meu, un arhetip dacă-i bine zis, un omuleț simpatic, binevoitor,... Basmul! Ce jigodii! Mi-au dat la țeastă, scârboșii dracului, până au simțit că nu mai mișc! Lucielii, cei care luminează, radiau, într-adevăr, ca torțele... Niște răutăți! Când m-am văzut, legat de mâini, înconjurat de fețe încruntate, am proferat ceva: „... mama voastră de sălbatici, și de brute,...”, în fine, puțin înainte să fiu recuperat de darieli, unul mi-a pus în față o enigmă: „Poate suntem sălbatici sau grosolani însă nu practicăm sacrificii umane.” Pentru ce-mi spunea mie asta? Probabil era un semn de bunăvoinţă şi o urmă de umanitate, am interpretat mai tîrziu. Pe loc însă mi s-a părut o răutate, nu un avertisment.

–       De ce-i în lanțuri omul acela?

–       Lartul?

–       Zi-i cum vrei!

–       Este sclav. Lucielii îl bat și-l pun la munci grele. Noi suntem altfel.

Ehei! În timpul somnului am avut un vis straniu pe care l-am povestit mai târziu Dianei.

Într-o încăpere asemănătoare, două femei, una tânără, cealaltă vârstnică, mestecau într-un mare ceaun o fiertura vâscoasă, roșie. Am văzut scârba care tocmai dădea în foc și m-am cutremurat. „Haos, mizerie, cadavre, viermi, microbi, bacterii, viruși, violență, sânge, vampir, schelete, monștri, bătrânețe, ură, otravă, șobolani, tăișuri, gândaci, cataclism, război, ferocitate, nebunie, tristețe, nenorocire, crimă, invaliditate, ispită, dispreț, sufocare, blestem, păcat, boală, deșertăciune, frică, deznădejde, complot, sărăcie, prostie, ghinion, coșmar, groază, eșec, urât, durere, depravare, drog, regret, suferință, gunoi, prăbușire, incendiu, apocalipsă,... Întunericule!” Cam asta bombăneau femeile, mestecând cu niște oase mari, iar din marele ceaun se ridica stafia Morții, un abur roșcat, și se rotea, urca ușor și creștea mare... mai mare... Un gaz roșu, otrăvitor...

M-am ridicat sufocat: „A-a-ah...!”

–       Trebuie să mergi la vrăjitoarea Defina, m-a povățuit Diana. Este un vis care trebuie interpretat.

Vrăjitoarea își avea coliba departe de sat. Era interzis să te apropii de femeia aceea impură – nebună, din câte înțelesesem, care se izolase de comunitate cu mult timp înainte –, exceptând situația în care deveniseși tu însuși impur prin contactul cu o sursă ce impunea purificarea. Până când avea loc abluțiunea, individului așa zis impur i se puneau interdicții sau i se acordau unele drepturi. Era izolat într-un loc de carantină, dar putea consulta vracii, magicianul, vrăjitoarea, de care nu prea avea ocazia să se apropie. Vorbind Părintelui despre visul meu, Diana m-a trimis către o văgăună pe care o vedeau doar cei necurați. Acolo am întâlnit un bătrân, un foarte bătrân „pitic al pământului” care nu știa ce vârstă are (adică, ce vrea să însemne „vârstă”?), nu-și amintea pentru ce și de cât timp fusese abandonat în locul acela, nu știa dacă e din clanul darielilor și de fapt nici nu vorbea. Era slab, chel, cu barba lungă, acoperit de o pelerină și, sprijinit de un perete, veghea focul mic ce ardea jos, lângă el... Dar ce-întreținea focul, n-am înțeles. Parcă nimic... parcă... nu era treaba mea. Moșul tăcut, absent, posibil agonic, era și nu era. Prin urmare mi-am găsit un culcuș unde să mă pot întinde pentru că în picioare nu puteam sta, atingeam tavanul. O întrebasem pe Diana care-i drumul către vizuina „babei” și mi-a zis că pot avea dificultăți în drum datorită coridorului foarte strâmt, astfel încât dorința mea de a ieși devenise cam imposibilă și așteptam să se întâmple nu știu ce pentru a mă-nghionti-ntr-acolo. Auzeam ritmul pe care-l auzea toată comunitatea, dat de paletele unei mori de apă, un ritm care folosea chiar la dans și puteam să-l bat din picior.

–       Nu mai da din genunchi că dai huța dracii! am auzit un glas de femeie și am observat astfel că mai era cineva în interiorul destul de redus al cavernei.

Nu o văzusem pentru că avea imaginea foarte palidă și-mi părea că uneori chiar dispărea în întregime. Era o femeie tânără, foarte frumoasă.

–       Cine ești?

–       Sunt... și am brund drum... la mine.

–       Nu înțeleg. Ești bună să repeți?

–       ...fina. Abr nest prdiba cr... trn.

–       Mulțumesc pentru informație.

Mai clar nici nu se putea. Nu mai vedeam femeia. Mă întrebam dacă este acolo sau e o vedenie...

–       E o vedenie, îmi spuse, neașteptat, moșul. Nu mai poate bătrâna vrăjitoare. Îți spun eu că mult n-o mai ține.

„Bătrâna”? Zău dacă nu era o minune de femeie!

–       Bunicule, am fost sfătuit să merg la vrăjitoare însă mi-e teamă să nu rămân blocat pe traseu și să nu mă mai pot întoarce. Știi un drum mai larg pe unde să pot pătrunde, că sunt cam mare?

–       Văd că ești matahală și nu-i bine de tine. Până și fiara se poate strecura dar ție nu cred să-ți fie tocmai ușor. Ce să spun...? Aș veni eu cu tine dar merg altfel...           Și-apoi... nu sunt în relații prietenești cu focoasa... Cândva eram... Ce femeie a f-fost... Ce f-f-f-femeie... Când eram eu în putere și...

–       Stai puțin bunicule, te rog. Înțeleg că i-ai fost amant... Cred că toți i-au fost amanți.

–       Soț.

–       Ah!

–       Și n-am vrut să cred că e vrăjitoare.

I-am ascultat amabil  povestea. Ce-aș fi putut face? 

–       Vecinii cunoșteau puterea ei întunecată, pentru că practica magia neagră și încet au plecat cu toții din jurul  nostru. Apoi am fost noi scoși din localitate. Am crezut că sunt uneltiri ale dușmanilor mei, Defina fusese discretă nu-mi crease nici o suspiciune. Chiar și atunci când am auzit acuzația am zis că e un abuz nejustificat. Munceam din greu, veneam după zile de muncă neîntreruptă, iar tihna de care aveam nevoie îmi era oferită generos de soția mea, vrăjitoarea. I-am cunoscut forța înfricoșătoare într-o zi când ea a vrut s-o cunosc. Venisem de la muncă și am descoperit că nu era nimic de mâncare, eram lihnit de foame și m-am înfuriat, i-am zis că o ucid dacă nu-mi prepară ceva, cât mai repede, voiam degrabă măcar... o bucată de carne. Carne însă nu mai era deloc. „Dacă vrei, mi-a zis, îți pot face carne dintr-o bucată de stâncă.” Cum să cred o asemenea stupizenie? I-am cerut, sub amenințarea cu moartea, să se grăbească până la comunitate și să-mi aducă o bucată de carne. Locuiam deja aici și până-ntr-un loc cu oameni era drum lung, ar fi mers cât să se consume jumătate din seul candelei, însă a revenit... cât să rostesc o invocație Zeiței Mame. Poate că aș fi putut s-o bănuiesc de farsă, că ascunsese pe-aproape hrana, însă am avut inspirația s-o urmăresc. Și am văzut cum la intersecția drumurilor s-a transformat într-un mic animal cu coarne sau urechi lungi, care a zbughit-o de-acolo într-atât de iute că a dispărut și doar ce-am ajuns la adăpost că a venit și ea cu o bucată de carne proaspătă. E! Din ziua aceea viața mea n-a mai fost ușoară cu vrăjitoarea. Totuși, distanța de Focul Viu al taberei a îmbătrânit corpul nostru. Eu am pierdut deja învelișul material, însă Defina încă-l mai păstrează.

–        Ești mort?

–       Sunt nemuritor. Problema este că nu mai am forța să prind uneltele pentru a modela stânca, puterile mele sunt puterile gândului, forța mea este forța imaginației...

–       Pricep, am zis, tu ești unul dintre magi... Te rog spune-mi cine sunt eu.

–       Da, a aprobat magul. Am să te ajut să te cunoști.

Și a amuțit.

–       Ei!

–       Da.

–       Spune-mi!

–       De ce?

–       Amintirile mele se opresc la momentul în care l-am cunoscut pe meșterul Dirac. Cum am apărut?

–       Ai fost vândut.

–       De cine?

–       De semenii tăi. Ai avut o existență anterioară pe care nu ți-o recunoști pentru că ți s-a golit mintea de amintiri. Acum ești sub influența unor băuturi halucinogene. Ele îți oferă posibilitatea să simți lumea geniilor.

–       Cum este lumea din care am venit eu?

–       Diferită...

„Mulțumesc.”

Bătrânul mi-a vorbit despre civilizația celeilalte lumi, o lume... paralelă, care putea fi mai bună decât era în momentul acela, deși nu a fost niciodată minunată. A zis legenda iubirii nefericite dintre Deea și Dan... Întâlnirea lor a fost o catastrofă. Oamenii care locuiau deasupra s-au mutat în subsol... Ce fantezie! A vorbit despre Spiritul nemuritor, despre Formă și Materie, despre mutanți și despre destinul acestora... „Tu ești Dart. Strămoșul tău este Azaiel și calul pletos...”

–       Hai mai lasă-mă că m-ai zăpăcit de tot!

–       Nu ești pregătit, nu ești pregătit...

–       Pregătit pentru ce?

–       Pentru marea încercare.

Uitasem. Trebuia să ajung la vrăjitoarea Defina. Așa îi promisesem Dianei și trebuia să-mi țin cuvântul. Am ieșit din adăpost și m-am întors către răscruce. De acolo porneau trei cărări, exceptând-o pe aceea de pe care tocmai venisem.  „Unde ești mare vrăjitoare?”, am invocat. Însă frumoasa n-a vrut să mai mă audă, astfel încât am pornit pe drumul dinspre dreapta. Curând am ajuns înaintea unui perete și m-am întors dar n-am mai găsit intrarea pentru că într-acolo se formase alt perete impenetrabil. Ori greșisem drumul? Am revenit, m-am răsucit, am căutat o ieșire dar m-am rătăcit pe coridoare necunoscute, am urcat, am coborât și am înțeles că intrasem într-un „labirint”, astfel se cheamă construcția în care trebuie să obosească și să dispere victimele. Îmi părea locul ideal în care-și hârțuia Fiara prada. Ei bine, uneori chiar o fac, reușesc să anticipez, doar neplăcerile! Am auzit urletul înspăimântător al creaturii. Era un zgomot răvășitor care mă înghețase de spaimă. Bine că nu era lângă mine Fiara și am avut timp să-mi revin. Să merg ori să aștept era același lucru astfel că m-am deplasat mai departe până m-am prăbușit într-o groapă adâncă. Atât de mult a ținut căderea că am avut timp să mă gândesc la Diana, la Defina, la stâncile ascuțite peste care trebuia să cad, la zeul Dan... Și se pare că zeul Dan, un Spirit binevoitor, și-a trecut mâna pe sub mine și mi-a atenuat căderea, astfel că... m-am bușit cu zgomot de solul galeriei. „A-ah!” Parcă înaintea mea stătea, ridicat pe coadă, chiar Dragonul: „Ce cauți în ținutul meu, muritorule?”

–       Pe vrăjitoarea Defina... M-am rătăcit. Nu intenționam să te deranjez Mărite Dragon.

–       Poftim, chiar m-ai deranjat! Mi-ai surpat minune de galerie pe care-am trudit s-o fac perfectă. Trebuie să te pedepsesc. Cum vrei să te pedepsesc? Alege tu!

–       N-ar fi mai bine să mă lași nepedepsit? am murmurat.

–       Să-ți pun o întrebare... Îmi întreb mereu vânatul înainte să-l devorez, pentru ce crezi tu gustosul meu prânz că sap eu galeriile acestea, devreme ce sunt deja numeroase și-mi pot lesne găsi ceva hrană prin ele?

–       Și dacă-ți răspund corect, mă îndrumi către sălașul vrăjitoarei?

–       Bineînțeles. Te poți baza pe cuvântul meu.

Deși galeria era neluminată vedeam îndeajuns și asta pentru că eu însumi luminam, dar nu asemenea lucielilor ci mult mai discret. Vedeam animalul dinaintea mea cu creasta roșie, cornoasă. Din când în când, prin nări îi ieșea fum, iar zâmbetul său îmi părea terifiant.

–       Cred că îți cauți perechea, Mărite Dragon...

–       Ce... pereche, neisprăvitule?

Și atunci am văzut cum ochii i se exorbitaseră și un jet mic de flăcări îi ieșise prin nări.

–       Femela...

–       Păi eu însămi sunt... ham-ham! femelă.

–       Serios? Iartă-mă, dar ai o voce... gravă, deosebită de a femelelor din specia mea.

–       Ham-ham! Desigur... Ești prostuț. Dragonii sunt precum hermafrodiții. Trăiesc în singurătate și nu se prea suportă unii pe alții. Totuși, nu refuză companiile plăcute. Ham-ham! Ești prostuț însă diferit de piticii hidoși. Ceva îmi spune că ești inofensiv și sentimental. Rămâi lângă mine, oricum n-ai unde merge. Te voi cruța dacă n-ai să mă dezamăgești. Cum te numești?

–       N-am nume. Piticii îmi spun dart.

–       Ham-ham! Dart e numele prizonierilor. Ai fost capturat în luptă?

–       Nu-mi amintesc. Nu știu nimic din trecutul meu. Nu-mi cunosc identitatea, mărite Dragon. Asta voiam să aflu de la vrăjitoare...

–       Dacă este o vrăjitoare cumsecade. Dacă-i rea?

–       De unde să știu? Ce-am de pierdut?

–       Ham-ham! Viața asta, poate... Pentru ce vrei să-ți cunoști viața trecută dacă nu mai aparții acelei existențe?

–       Vrei să spui că nu existența îmi aparține ci eu aparțin existenței?

–       Așa am zis? Ham-ham! Ce-am zis! Sunt foarte superficială... Sau distrată? Îm! Mergi să-ți afli rădăcinile, prin urmare!

 

Și, dintr-odată m-am simțit transportat pe coridoarele pământului într-o viteză amețitoare, un vâj nebun, irezistibil, tras de magnet... Am căzut pe ceva moale, apoi m-am răsucit și m-am prăbușit... Și am privit împrejur... Căzusem din pat!

–       A-ah, Mare Doamnă! am auzit o voce de femeie. Ce faci? Nu pot dormi și am avut o zi atât de grea...! Ce-ai făcut?

–       Iar umblă somnambul și se-ntreabă de unde are vânătăile! am auzit altă voce de femeie.

–       Ai grijă pe unde calci! E o dezordine în casa asta! Închide lumina! Culcă-te! Lasă-mă să dorm!

–       Da-da!

Am privit camera. Era altceva decât încăperea pe   care-o împărțeam cu Diana. Am privit femeia din pat. Era destul de vârstnică. Nu știam nimic despre ea așa cum nu recunoșteam locul plin de lucruri inutile. Mese, scaune, oluri, țesături,... Spațiul era paralelipipedic, o formă perfectă, am trecut pe un culoar, doar unghiuri drepte... „ce obsesii au indivizii ăștia!”, apoi am intrat în altă cameră împingând un mic paravan care s-a dat într-o parte scârțiitor și am văzut-o pe cealaltă femeie mult mai tânără, în pat. „Ii, ce chestie! Mi-a căzut barba!”

–       Ha! am făcut imediat legătura. Sunt cele două femei din visul meu!

–       Mamă, a pornit să strige tânăra, ia-l de-aici că vorbește în somn!   

–       A-ah, strigă isterizată bătrâna, lăsați-mă să dorm! Nici nu știți ce încurcătură am la serviciu...

–       Să stingi lumina și să închizi ușa!, porunci tânăra.

Ce lumină? Am tras de ușă fără să-mi prind degetele și am văzut mai multe asemenea „uși” lipite. M-am gândit că se strâng astfel cu un mecanism și învârtind niște butoane am reușit să le desfac. Una dintre ele, cea mai mare, nu s-a deschis decât după ce am rotit o cheie. Cred că, inconștient, automatismele începuseră să funcționeze deja.

Am coborât scările, apoi am ieșit pe un culoar uriaș, tăiat în rocă și am privit strada. Un zgomot continuu, fără o sursă explicită, parcă ieșea din toate lucrurile aflate acolo laolaltă cu lumina albă emisă prin baloane cilindrice. Arareori trecea câte un om la fel de mare ca mine. Civilizația acestor indivizi părea grozav de înaintată comparativ cu a piticilor. Am mers și eu, fără o țintă anume. Nu știam ce trebuie să fac, ce am de aflat în lumea mea care-mi părea la fel de străină cum era și cealaltă. Am ajuns la o intersecție și am văzut un omnibus. Apoi chiar un autovehicul particular. Dacă inițial am crezut că sunt animale autonome, mai apoi am descoperit că sunt coordonate de oameni. O intuiție a modului în care funcționau toate minunile tehnicii se dezvoltase în capul meu și parcă nimic nu era într-atât de straniu sau inexplicabil. Evident că a-i întreba pe trecători ce este cutare sau cutare lucru ar fi fost dubios. Am urcat în omnibus, m-am așezat pe un scaun... Făcea mult zgomot iar interiorul era aproape devastat, ros, mâzgălit, rupt... Și dacă așa trebuia să fie?

–       Ciudatule, mi-a zis unul cu figura foarte supărată, ce dracu’ te-ai înțolit în halul ăsta? Ești de la circ?

Ce era acela „circ”?

–       Cred că da, i-am răspuns în speranța că dându-i o satisfacție mă va ignora.

Însă imediat, altul care-i părea tovarăș, cu o curioasă îmbrăcăminte pentru cap, zise:

–       Tu vezi că ține un bec sub sac?

–       Așa-i! Ești de la circ, ha-ha-ha! Cum faci, ciudatule?

Nu făceam nicicum. Păstrasem o oarecare luminiscență care se pierdea încet dar în șarpele acela întunecos ieșea în evidență.

–       Trebuie să cobor, le-am zis.

Poftim, deja foloseam termeni consacrați: „să cobor”! Și i-am împins cât să mă strecor printre ei și să sar prin ușile întredeschise ale omnibusului în plin mers, de-a dreptul în fața unui autovehicul care m-a izbit astfel încât am fost aruncat peste el și am pătruns înăuntru printr-o fantă a acoperișului. Se pare că niciodată nu s-ar putea întâmpla o asemenea potriveală decât dacă ar fi premeditată, ca destinul. Prin urmare aterizasem de-a dreptul în cap în autovehiculul care circula atât de aproape de omnibus și, după momentele în care mi-am căutat integritatea corporală, am văzut că eram singur înăuntru. Mașinăria aceea era autonomă, și, poate, ghidată dinafară. Am auzit că mă întreabă: „Aveți cumva o destinație domnule? Sau vreți să vă propun eu câteva locuri ce vă pot atrage interesul?”

Am zis: „E cineva înăuntru?”

Ce aberant trebuie să fi sunat, că n-am primit nici un răspuns! Am ieșit din colțul pe care îl socoteam sigur și am îndrăznit să merg spre bord.

–       Vă rog să păstrați o distanță de protecție. Vă aflați într-o navă publică, pe traseul: Sâmbătă, Noiembrie, Papa Grigore, Orient,...  Aveți cu ce plăti călătoria ori sunteți TPA?

–       TPA? Ce-i aia?

Vocea feminină, dulce dar inflexibilă nu a răspuns curiozității mele. Bordul mașinii era aproape lipsit de vreun instrument de manevră, doar câteva ciudățenii, ca niște ochi în mai multe locuri și un ventilator mare ce funcționa ca și cum ar fi respirat. Adică introducea și scotea aerul.

–       Vreau să ies acum!

–       Nu-mi inspirați încredere și sunt obligată să vă transport la sediul poliției pentru a vă legitima. Vă rog să rămâneți liniștit în fotoliu!

Ce fotoliu? Erau niște scaune fleșcăite. Am văzut o manetă în spate şi am tras cu putere de ea. Dintr-odată mașina a pierdut direcția. S-a izbit de o clădire, de un stâlp, apoi a coborât, sărind, niște scări... Și am ajuns în față. Trebuia să revin la manetă... m-am zbătut eroic împotriva inerției dar (ce proprietate idioată a materiei!), n-am reușit decât să-mi fac niște contuzii și-apoi să-mi pierd total echilibrul când „nava” s-a izbit de alt obstacol, în fine, când s-a scufundat într-un lac. Vocea femeii nu înceta să mă irite: „Nu ați procedat corect, vă rog să luați loc și să vă puneți centura de siguranță, mi-ați provocat un deranjament intern, atențiune, atențiune, accident, accident...”. Lacul era grozav de adânc și se părea că voi ajunge hrană pentru peștii care se învârteau împrejur dar „nava” recăpătă controlul și porni către suprafață spunându-mi să nu trec de o linie roșie pe care o vedeam pe podea, amenințându-mă că mă imobilizează. I-am zis să nu mă amenințe fiindcă sunt nevoit să mă apăr și cred că aceasta a fost ultima replică pentru că am leșinat. Când m-am trezit, am văzut o cucoană aplecată peste mine și... cred că mă săruta, nu știu, mă aflam într-un pat și am constatat că de la brâu în jos eram gol așa că mi-am tras tunica până la genunchi, era destul de lungă pentru a-mi acoperi goliciunea.

–       Ce vrei cucoană de la mine? Unde sunt?

–       Te resuscitam, omule! Ai fost gazat într-o navă publică.

În apropiere mai erau trei persoane și parcă o ambulanță, sau altceva. Mi-am zis că femeia aceea era asistentă medicală și m-am scuzat, de fapt nu mă opuneam intenției sale de a mă salva și s-a apropiat de mine ofițerul de poliție Godjilanu care, luând o poză oficială m-a anunțat:

–        În numele legii ești arestat! 

–       A! Bine, am zis, convins că „arestat” e un lucru bun pentru că legile sunt oferite oamenilor de zei.

–       Luați-l! a ordonat ofițerul și imediat doi băieți m-au luat pe sus și m-au introdus într-o clădire.

Acolo se mai aflau câteva zeci de persoane, pe mine m-au lăsat lângă un scaun. Era forfotă mare înăuntru, un du-te-vino al cărui scop mi-era neclar, unii urlau, alții se rugau, îi auzeam înjurând ori îi vedeam lovindu-se violent și tot ce se petrecea acolo era în numele unei legi, o lege pe care n-o știam.

–       Domnule, am întrebat un polițist care se balansa într-un scaun la o masă și fuma (oare nu era interzis?) legănându-se visător, despre ce lege este vorba?

–       Ce spui?

–       Am fost adus aici în numele unei legi. Care lege?

–       Legea împotriva atepeului.

–       Ce atepeu?

–       Adică tu!

–       Adică eu? am repetat în mod stupid. De ce eu? Și ce sunt atepeii?

–       Godjilă, tu l-ai adus pe neisprăvitul ăsta? Arată-i ce este acela vagabond.

–       Vine și rândul lui.

–       E sindromul Tulburare de Personalitate Antisocială, m-a lămurit un tip ce purta pelerină verde cu niște inscripții galbene: „Reca... Recic-cla...”. În fine.

–       Pentru ce-i zic ATP? Ar trebui să spună TPA.

–       Ce poți să le ceri. Ei sunt doar polițiști, dragă, a spus și o femeie care-l însoțea pe tip. Ar trebui văzut ce este cu tine.

–       Desigur ai un comportament bizar. Ești îmbrăcat absolut deplasat.

–       Da. Și are o culoare nefirească a pielii. Parcă lucește.

–       Am observat și eu. Chiar din momentul în care      l-am văzut. E fenomenul Calabreu.

–       Calabreu? Călătorul sau pretinsul...?

–       Pretinsul. Trebuie cercetat. Eu n-am crezut niciodată în existența călătorului. Am privit dintr-o poziție pur științifică fenomenul. Mitul său nu prezintă nici o relevanță din moment ce s-a dovedit că acele ținuturi de fapt... nu există.

–       Trebuie totuși, dragă... domnule profesor, să acceptăm întreaga poveste pentru că altfel n-am avea decât o teorie oarbă, fără vreo referință.

–       Bine draga mea, evident. Dacă se pune astfel problema...

Nu prea era bine să le arăt că exist. Am așteptat însă m-am plictisit repede, m-am ridicat din locul unde înțepenisem și m-am mișcat prin cameră. O încăpere mare, plină de mese și scaune, în care te puteai rătăci. Cum nimeni nu m-a oprit am ieșit din clădire și am coborât scările. Și de-acolo am rupt-o la fugă. Ce-mi puteau face? Nici măcar nu mă cunoșteau. Și am fugit cât mi-au permis resursele fizice. Ajunsesem... Unde ajunsesem? Îmi amintesc o stradă în construcție, cu blocuri mari și trotuare, baricadată. Mă aflam în fața unei porți păzite de doi tipi mari și am văzut că permiteau intrarea unor indivizi îmbrăcați în costume, mă uitam la ei și ei se uitau la mine... până ce unul m-a băgat în seamă:

–       La ţe ma urmaresti? Nu e vina mea. M-am trezit cu o scrisoare la firma. Spunea caţi ai semnul. Esti insemnat, ţe nu prițepi?

Iar o tipă grasă înțolită cu rochie bej, lungă, a zis:

–       Ia mai lasă-l dracului! Trebuie să-i dai socoteală? Un vagabond! Uite-l cum arată!

Intraseră deja pe un coridor lung şi eu îi urmam de... dincolo. Deodată, grasa (mi-am zis că e femeia pe care-o lăsasem în casă, dormind!), a pornit să se agite: „Pleacă de-aici, pleacă de lângă noi! Nu este un om de ordine? Dați-l jos! Răufăcătoorul!”.

Mi s-a aprins beculeţul. Bang! S-a aprins beculeţul și a sunat clopoțelul. Eu îi cunoșteam pe indivizii aceia! Tamara, desigur... Nesuferita, scârboasa,... Am văzut trei oameni tip namilă venind spre mine și  am luat viteză. Eram într-un coridor lung, vermicular, mișcător. Am citit o inscripție mare, vopsită de-a lungul peretelui: „Bun venit novicilor, Glorie inițiaților!”.

Unde intrasem? M-aș fi întors bucuros dar n-aveam cum. Săream treptele cu discuri alunecoase pe centru, era bine să nu le ating, alături de trei tipi, în șir, unul după celălalt, și am intrat în liftul care transporta invitații spre buricul pământului, împărăția zeului Granton sau Tramon, sau altfel... Cățelul unei doamne a venit să se gudure lângă mine. Am ridicat mâna, să sară, doamna l-a chemat înapoi: „Vin’ aici Pufi, să nu iei vreun purice, mamă!”...

Numeroase persoane îmbrăcate sclipitor pentru un eveniment deosebit! Bărbații au renunțat la însoțitoare,    le-au abandonat într-o mare încăpere, pe fotolii, apoi s-au strecurat pe ușă, unul câte unul. Aveam, desigur, un costum nepotrivit și am ajuns undeva, prin culise. Acolo nu era chiar nimeni, cel puțin eu nu vedeam vreo persoană, totuși ceva mișca de la distanță lucrurile, întorcea pereții, scaunele și ridica praful. Și iată că încăperea s-a lungit într-o sală mare cu tribune, iar spectacolul s-a luminat intens și a fost pornit deodată, plin de culoare.

A ieșit din culise, clătinându-se, un pilon, apoi încă unul. „Sunt coloanele Templului”, au zis spectatorii, însă erau coloane simbolice formate din atleți. După ce a cotit către ieșirea laterală una dintre coloane s-a prăbușit. Spectatorii au strigat temători că le va cădea în cap. Un singur om susținea la bază toată construcția. Atleții aveau îmbrăcămintea sumară, bleu bărbații, roz femeile, cu sclipici... „Vor relua”, s-a spus, era obiceiul să reia coloana când se dezechilibra.

Două femei au fugit, privindu-mă, prin fața mea. Mă cunoșteau? Au ieșit pe ușa prin care se vedea o scară spiralată. Oare nu îmi arătau ce trebuie să fac? Și-au pierdut un săculeț de hârtie, „o pocnitoare”, am zis. Înăuntru era cățelul prietenos din lift: „Cuţu-cuţu!”,  „cuţu”... Am ieșit în hol. „Probabil nu este un cățel”. L-am privit iar, de mai departe. De-acolo avea o față de drac... Sau de maimuță!  „Și ea nu știe că ești doar o maimuțică?” Îm? Stăpâna... Să fi zis așa ceva? „Marș!” I-am dat un șut. „Marș de-aici!” M-am întors pentru a viziona spectacolul.

Defilau femei cu sânii deasupra sutienelor, apoi altele, pe de-a-ntregul goale, au mimat un meci de tenis, una era cam trecută, cu sânii lăsați și inegali... defilarea a continuat cu ovații, când s-au deplasat alte grupuri de tinere dezgolite chiar dacă păreau foarte îmbrăcate. Era o prezentare de modă, probabil. Asista până și Marea Doamnă, privea dintr-un mare panou care-i afișa Chipul încântat. „Ia te uită ce spectacole preferă Marea Doamnă!”, exclamam zâmbind și am tresărit văzându-mă arătat cu degetul: „El e!”, adică eu sunt, mă viza chiuind răgușit una dintre spectatoare și, atenția asistenței s-a întors pe direcția mea. N-am mai stat, am luat-o la picior. Ușa, scara în spirală, altă ușă, culoarul lung, bordat de uși de-o parte și de alta...

Am intrat într-o cameră întunecată, simțeam fum de bețișoare aromate, am rămas locului prudent și-apoi am auzit vocea unui bătrân:

–       Oamenii obișnuiți sunt strălucitori și inteligenți, în vreme ce doar eu par ignorant. Ei arată plini de distincție, în timp ce eu sunt tern și confuz. Eu par transportat, în derivă ca și cum n-am avut unde să  mă stabilesc. Toți oamenii au sfera lor de acțiune, în vreme ce doar eu  par insipid și incapabil, ca un om grosolan de la periferie. Așadar eu singur sunt diferit de alți oameni, dar numai eu dau valoare mamei care m-a alăptat...

Era doar un citat dintr-o carte de înțelepciune. Definește Alesul dar nu folosește nimănui. Era o predică pe care n-o asculta nimeni, doar fumul care se rotea în jurul măsuței încărcate cu prăjituri, pahare cu vin, ulei poate, și flori. Chiar eram flămând...

–       Nu le atinge, golan insolent! Cum poți crede că-ți sunt dedicate?

Am mărit ochii: „Cine ești?”

O formă prindea contur în fața mea, o barbă care se învârtea împrejurul mesei și îmi oferea un citat din memorie.

–       Existența umană cuprinde patru câmpuri de acțiune ce conduc la patru finalități cardinale: interesul duce la succes, datoria la virtute, iubirea la plăcere, iar mântuirea...

     Când tocmai se arăta figura moșului, hop Tamara în toiul înțelepciunii!

–       Aici te-ascundeai...!?

Am fugit către ieșire după ce am luat o prăjitură din grămada strânsă pe masă, mi se păreau cam multe, însă  m-am izbit de un gardian plantat ca o statuie, cu mâinile încrucișate la piept, și mi-a scăpat din mână... Am recunoscut de-ndată ghinionul. Am ocolit și am continuat să fug pe culoare, dintr-unul în altul, de la o ușă la alta... până ce am ajuns pe sârmă, echilibrist, înaintând către un pavilion, sau o lojă. Mă urma o femeie, cunoscută, deși nu o știam prea bine. Am urcat pe scară și scara s-a desprins, apoi am ajuns în lojă, dar era un paravan pictat, suspendat. „Hei, stăm pe o singură scândură!”

M-am așezat. Femeia de care vorbeam era un travestit îmbrăcat în rochie mov, dantelată. „Marcel?” M-a ajuns și s-a întins pe mine ca o anvelopă, m-a acoperit râzând...

–       Fii rău! Fii rău! zicea în timp ce se dezintegra.

M-am dezechilibrat și am căzut în gol. M-am izbit de un birou. Un birou așezat pe alte birouri, numeroase dulapuri suprapuse, birouri, scaune... Eram într-un depozit de vechituri. Crezusem că mă aflu în sala de spectacole! Câțiva indivizi aruncau în mine cutii goale de conservă, huiduind, dar camera s-a mișcat de două ori într-o parte  și-n cealaltă, iar birourile s-au răsturnat. Toți cei aflați în situația dramatică de a fi striviți am emis câte un strigăt de spaimă. Mobila din lemn masiv era neobișnuit de mare, pentru uriași, imposibil de urnit cu forțe umane modeste deși simțeam crescând în mine o mânie agresivă care-mi dădea o putere pe care nu mi-o recunoșteam. Din fericire, cred, camera nu era prea întinsă astfel că toată grămada de mobilier, care părea să se năruie, s-a oprit într-un perete și am putut coborî, apoi am ieșit, cu toate că avem impulsul de a lupta cu agresorii mei care făcuseră toată înscenarea... S-a stins lumina iar când s-a reașezat un simplu spot pe mine m-am găsit să fiu în mijlocul unei încăperi goale. Abia reușeam să disting cât să nu mă împiedic. Deodată cineva s-a mișcat în apropiere și, de parcă a aprins o torță, i s-a luminat fața.

 

–       He-he-he! Am câștigat pariul. A ajuns la timp, a zis vorbind altuia.

–       Ai ajuns? Te-ai cam lăsat așteptat! Te afli în camera din mijloc, mi s-a adresat și apoi m-a prins de braț.

Lângă el s-a arătat celălalt individ care m-a prins de celălalt braț. Nu erau gardieni. Aveau țoale deosebite și niște coifuri pe cap, cu măști care înfățișau animale, primul dintre ei o pasăre de pradă, celălalt un bou.

–       Te sfătuiesc să nu mai întârzii, m-a avertizat Bufniță. O singură persoană se poate lăsa așteptată fără să capete reproșuri și aceea este Marele Maestru.

M-am smucit. Ei, dar bine mă prinseseră! Am fost apoi tras în fața unei uși înalte, o poartă, iar boul a zis emfatic:

–       Trebuie să lași înaintea ușii toate îndoielile, necredința, gândurile negative! Pregătește-ți cumpătul pentru cel mai mare eveniment din existența ta de om și sufletul pentru înălțare!

Un bou, ce să-i pretind! N-aveam decât gânduri negative. Dacă le părăseam aș fi încetat să mai judec. Vorbe umflate ori ceremonialele de umplutură mă anunțau că mi se pregătește încă o amețeală. Aveam o vârstă, cunoșteam ceva despre gândirea umană... deci „scâârţ!” ușa s-a deschis. După aceea m-am trezit într-un loc strâmt, în beznă, imobilizat, singur. Ce s-a întâmplat, cum...?, nu știu. Pe cine deranjasem, de ce mă aruncaseră în pușcărie...? Am întrebat:

–       Mai e careva?

–       Chiţ-chiţ!

–       Ce zice?

–       Chiţ...

Totuși, nu era beznă doar că stăteam cu spatele către lumină. Aveam un obstacol de beton, în față. Nu eram imobilizat. Fusesem înghesuit într-un spațiu strâmt, abia mă puteam mișca. Am strănutat... Eram bine prăfuit. „Apciu!” Cum de încăpusem acolo? Am ridicat un picior, m-am întors încet, mi-am ridicat celălalt picior, am flexat picioarele, m-am ridicat în mâini și am ajuns deasupra obstacolului, o masă, un pat de beton, ori și una și alta. Din cămăruță se putea ieși pe culoar. Auzeam un zgomot, avea legătură cu lumina intermitentă, de câte ori se întrerupea pâlpâia lumina și, deodată, aproape, cineva a scos un urlet de durere...

–       Ce-i cu mine aici?

Nu simțeam o stare anume, o greutate sau invaliditate, mi-am trecut mâna peste față, păream întreg dar... „Ce s-a întâmplat, Mare Doamnă?” Parcă nu mai eram eu! Fața... nasul... buzele... ochii... dispăruseră! Ochii mei...! Totuși vedeam! M-am ridicat de-acolo. Pereții faianțați erau stropiți pe alocuri cu o vopsea. Vopseaua băltea pe mozaicul sălii... Mirosea... Sânge? Urletul demențial: „Aaaaaa...!” „Sper să nu strig eu!”, am gândit. Ce se întâmpla? Eram acoperit de praf. Am înaintat spre mijlocul coridorului până la balustradă. Am privit în sus și-n jos. Numeroase niveluri! Am privit de-a lungul coridorului. Boxe... În fiecare boxă un pat, pereții aveau scrieri cu vopseaua roșie, scursă pe alocuri... Greu de înțeles...  

„Fire despotică / geloasă pe dragostea altora / viață de om singuratic / fără desfătări”.

M-am întors către boxa de unde ieșisem:

„Înclinație maladivă către discuții și certuri / dușmani proști și feroci”

Mai departe:

„Caracter taciturn / întunecat / Viață penibilă / fără bucurii”.

sau:   

„Cruzime josnică / Alternanțe între șansă și neșansă“.

Zeci de inscripții, poate sute... mii… Cine stă să citească nebuniile-acelea?

„Fire țâfnoasă, caracter urâcios, decepții, nepăsare la suferința aproapelui, inerție”,…  și tot așa, pe toți pereții încăperilor celulare, mesaje care se scurgeau. M-am grăbit spre capătul coridorului. O ieșire, scară... Am coborât.  De-acolo am ajuns pe altă pasarelă. Am privit sus, în jos. Nu vedeam altceva decât balustrade. „Nu se poate ieși!”, am zis, dar am tot coborât pe scara spiralată până ce am zărit o trecere în afară. Am ajuns într-o cameră cu pereți de bazalt negru și geamuri de cristal. Fascicule de lumină marcau diferite zone ale camerei și o vibrație electrică zumzăia mai tare în apropierea lor. Apoi am văzut o fantoma. O formă furișată care s-a retras imediat cum am privit-o. Și, foarte aproape, strigătul de durere al unei ființe torturate. Locul era bântuit, devenise prea evident.

Nu mai îndrăzneam să părăsesc colțul care-mi oferea o protecție iluzorie însă trebuia să plec de-acolo. Aceeași substanță roșie curgea umezind pereții, se prelingea încet. Am ieșit din ascunzătoare și am văzut că stafia apăruse iar, la fel de sfioasă! Eram eu, cred, reflectat de unul dintre geamuri. Ce stupid! Să mă sperii de imaginea proprie! Urletele ieșeau parcă din pereți, mă stresau. „Sunt aparate fonice?” Cine făcuse încăperile macabre și pentru ce? „Cum să ies de-aici?” Fasciculele galbene luminoase erau impenetrabile. Mă izbeam de ele ca de zid. Nu părea ceva solid... Doar lumină. Poate nu vedeam bine. Am apăsat pe manetă, era o pârghie, și am așteptat să cad... S-a deschis o fantă mică, înapoia luminii. „Să lovesc în lespezile astea!” Am luat la pipăit fiecare pătrățel. Și, deodată a răsunat răgetul unui animal furios, urmat pe loc de strigătul disperat al unei victime. Dacă aș fi fost surd aceste semnale n-ar fi existat în mine. Oricum nu puteam ocoli destinul. Aveam să revăd Fiara. Era Dragonul? Dragonul se dovedise a fi prietenos... Lumina gălbuie a dispărut și am ajuns în apropierea fantei din perete. Am privit și am zărit un inel îndeajuns de mare încât să vâr două degete. „S-o fac, să n-o fac?” Am tras iute de inel și s-a deschis o trapă. Cam sus, dar puteam ajunge, era un paralelipiped de piatră pe care mă puteam ridica. Am urcat pe el însă dala pe care mă cocoțasem s-a înclinat, am alunecat înăuntru, și m-am întins pe spate în acel sarcofag de piatră. Apoi camera, toată construcția, s-a răsturnat. Sarcofagul a ajuns în tavan. Înăuntru se afla un om care mă privea. Bulversantă schimbare! Chiar în apropiere o ușă era deschisă, vedeam lumina din cealaltă cameră însă omul, un bărbos cu figura familiară, foarte cunoscut, mă privea tăcut! Totuși nu știam cine este. M-am temut că are să-mi cadă-n cap dar nu era chiar un corp, mai repede o imagine pe tavan. Mă privea oriunde aș fi mers. Și am mers afară. Un coridor, numeroase containere metalice în dezordine, de-a lungul și de-a latul, unele suprapuse, nu puteam zări mare lucru... Apoi am văzut un individ care încerca să depășească o barieră formată din minuscule fascicule luminoase. Luminițele i-au străpuns corpul și a răsunat urletul care mă zăpăcise până atunci, după care un șarpe uriaș s-a ițit dintr-o firidă, l-a prins în fălci și l-a aruncat într-un container. Alt individ a încercat să depășească bariera arzătoare dar a avut aceeași soartă. „Ceva îi împinge, ori nu văd rețeaua de raze”, am gândit cu glas tare. „Sau este un flux imaginar?” Singurul mod de a ști era să ajung acolo, numai că-mi lipsea curajul. Ceva       se întâmpla. Eram agresat sonor de uși metalice care se trânteau, de zgomotul făcut de motoare sau de vapori ejectați sub presiune... „E doar un vis”.

Am ajuns într-o mare sală, peretele îndepărtat era ecranul pentru imagini... Am vrut să ajung acolo dar când am pus piciorul într-un cerc desenat pe pardoseală am fost imobilizat într-un cilindru luminos, venit brusc din tavan. O voce de femeie a zis: „Persoană bipedă, neautorizată să intre. Cer permisiunea eliminării sale.”

Am lovit cu umărul cazanul de raze în care fusesem închis și am căzut în interiorul sălii. „Atențiune, intrus în camera de comandă! Bip! Bip! Atențiune, ...!” Și „Pîîîîîîrţ!”, toată agitația s-a pleoștit, apoi a încetat. Doar palele unui ventilator mare continuau să se învârtă, dar și acestea din ce în ce mai rar... Gata, au amuțit, ecranul s-a întunecat, vocea a tăcut... Nu mai era nimic, parcă ar fi murit. De-a ce se jucau cu mine?

Înainte mi-a apărut un bulgăre luminos care s-a lățit,  s-a lungit, în fine s-a făcut un individ îmbrăcat asemenea celor doi care mă-împinseseră în joc sau în capcană.

–       Îți amintești de mine, a zis?

–       Sunt o biată ființă neimportantă, am crezut că este mai bine să-l anunț.

–       Hei, e o experiență, omule, o călătorie spirituală, doar nu te-ai speriat? Nu?

–       Pe cuvânt, am declarat cabotin, mi-a tremurat grozav târtița. Nu sunt temerar, ce să mă fac?

Apoi am încercat să-i răspund la întrebare...

–       Vă știu. Vă știu, am repetat.

Îl cunoșteam oare? Vocea sa îmi crea o emoție aparte, emoția unei revederi dragi...

–       Sunt persoana pe care îți doreai s-o întâlnești, îmi spuse cu bunăvoință.

–       Doamna... Dragon?

Mi-am amintit, avea înfățișarea unui înger! De acea dată își lăsase barbă! Am privit atent „îngerul” bărbos. Îmi amintea de un chirurg priceput și de un pacient desfigurat... Dorisem să îl... să o îmbrățișez dar m-am retras degrabă...

–       Binefăcătoarea mea! Îți mulțumesc, binefăcătoarea mea!

–       Te însoțesc în călătoria ta, mi-a zis. Vreau să-ți arăt că sunt alături de tine. Apasă maneta aceea!, m-a îndemnat. Apasă!... Apasă!...

Am ezitat, iar binefăcătorul a insistat. Îmi reprimam greu impulsul de a-l îmbrățișa cu efuziune. Ce sentiment cretin! Îmi venea să sar de gâtul omului, chiar dacă spunea că e femeie, să urlu: „Frate! Dă-o dracului de manetă! Vorbește-mi despre tine!”

–       Apasă!

–       De ce nu apeși tu?

–       Pentru că eu nu pot, nu am corp material.

„Ha-ha!” Dacă-mi venea să râd, însemna că nu-mi mai era teamă!

–       Nu te pot atinge?

–       Nu.

–       Aș fi vrut să te îmbrățișez.

–       Imposibil. Te rog apasă maneta!

Și am apăsat-o. Atunci am văzut măreața calotă hemisferică. Încet, scârțiind, s-a desfăcut pe mijloc, iar cele două părți s-au îndepărtat permițând vizionarea imaginii amețitoare. O boltă transparentă prin care vedeam așezate pe un fond negru mii, mii, roiuri de scântei mari și mici, scântei care clipeau, se mișcau... O scamatorie...

–       Știi ce e asta?

Am desfăcut mâinile și m-am strâmbat într-o grimasă de dubiu.

–       Nu vreau să zic o prostie...

–       Este numit „firmament”. Ne aflăm într-un observator astronomic. I se zice „Turnul cel Mare al Cerului”. Vezi lumina astrelor care se află în afara Pământului?

–       La suprafață? am întrebat cu prudență.

–       Mult mai departe.

Știam ceva. Citisem despre cosmos dar nu mi-l imaginasem cum îl vedeam atunci...

–       Este... o iluzie?  

–       O călătorie simbolică spre un scop spiritual...

–       Simbolică!

–       Da. Spiritele inițiate au nevoie să experimenteze mai mult.

Eram un impostor. Ajunsesem întâmplător în club... Sau poate nu? „Trebuie să fie o confuzie! Cred că sunt...  un impostor, sunt un imposto-o-or!”, strigam surd în capul meu.

–       Aceea este Luna.

O paranteză luminoasă care părea să se miște dar stătea pe loc. Soarele?

–       Dar Soarele? Se spune că sunt nedespărțiți.

–       Cine spune?

Cine spunea? Era o legendă... O legendă spunea că soarele și luna erau frați... Soră și frate... Soarele e partea feminină... Sau invers. Frați, dar și amanți. Iar soarele a născut pământul... He-he! Oare-i posibil? Hm! Chiar nu cred.

–       Steaua Vega, îmi arătă spre firmament.

–       Unde?

–       Aceea...

„Mn!, ce-mi arată în grămada aia?”

–       De-acolo au venit zeii. Urmează-mă să-ți dezvălui coridoarele Cerului. Drumul pornește de la est. Dar pentru asta să hotărâm, desigur, unde-i acel afurisit de est! Hai pîn-acolo!...

–       Aici se află, în spațiul nostru strâmt, din turn, Orientul. Nu este un orizont ales arbitrar, ci locul din care se ridică astrul vieții terestre, Domnul luminii și al energiei noastre, Stăpânul și Creatorul nostru.

Că vorbea în versuri,... îmi părea o apreciere pripită.

–       Nu e Mama Garia creatorul nostru?

–       Cine e Mama Garia?

–       Nu știu. Pământul. Spune-mi tu, cunoști mai multe!

–       Eu am atins Demiurgul. Nivelul meu de experiență nu este mărunt dar și eu evoluez.

–       Cum ți se spune? Care-i adevăratul tău nume?

–       Învață să-mi spui „Frate”. Pentru că și eu îți voi spune: „Frate”. Din estul acestei zile poți vedea cerul și configurația sa astrală. Interpretând zodiacul, o bandă pe care se plimbă, aparent, constelațiile, pot spune: „Nativul se va naște într-o mare familie, / Așteptat ca o ușurare de mulți / Va fi o fire ușor boemă și iscoditoare, / Blajin, optimist, / Va porni în mari escapade, / Iar, dacă va ști să insiste, / Marile mistere i se vor dezvălui… Pe coridorul celălalt vei merge spre vest. Orientul este un loc pentru nefericiți. Câmpiile Păcii se află în Vest. Pentru a ajunge trebuie străbătută Calea. Este Calea Soarelui într-o variantă umilă, ocolitoare, primejdioasă, dar premiul, după ce te vei fi purificat, este sanctificarea…

–       Dar Lumea? Pământul? Se spune că după Cădere a pierdut aspectul de Grădină.

–       Deloc. Acea cădere nu a fost fatală. Biosfera și-a revenit.

–       Dar omul?

–       Și el. Însă... adevărata Grădină este dincolo de această lume. Deasupra Pământului este doar un loc de tranziție. Evoluția acestor ființei e condiționată de astre. Dincolo de planetă... ei înșiși devin astre. După o lungă inițiere.  

N-am înțeles nimic. Nu cred că trebuia să înțeleg ceva. Îmi încolțise, totuși, o trăsnaie-n cap, o emoție mi s-a așezat pe creier. Spațiul acela imens, năucitor, cu Astrele... părea o cupă, iar în interiorul ei se afla elixirul întunecat al eternității. Dacă aș fi agitat sferele luminoase cu un bețigaș magic, pe toate, și-apoi să mă strecor printre ele, să gravitez împrejurul unei stele duble, să aleg cea mai strălucitoare stea, să o smulg din statornicia ei, să distrug armonia unei constelații... Era un Câine amenințător?... Aș fi întors înțelesul și semnificația. Devenea constelația... Boului. Ochiul său fix ne imobilizează. Ochiul magic al Boului!  Ce este Libertatea? Se pierde cu cât e mai mare universul de alegere...  Sau este minciună? Iluzie, delir la comandă? Și dacă totul joacă în mine, amăgitor? Dacă doar cred că simt?... O lumină a cuprins bolta iar scânteile au început să pălească.

–       Nu se poate ajunge deasupra?

–       Ba da, însă nu-i necesar.

–       Lumea aceasta subterană caută grădina pierdută...

Lumina devenea tot mai intensă. Parcă s-a aprins un bec uriaș deasupra bolții. Era semnul unui nivel superior.

–       Oamenii de sus sunt supuși influenței astrale, voi, cei de jos sunteți influențați de elementele pământului.

Cu greu îl mai vedeam pe „Frate”. Dar vocea sa continua să-mi stimuleze simțul auzului...

–       Nu este ireal ci este suprareal. Reală este lumea materială, a corpului și minții, ireală este a imaginației, iar suprareală este a spiritului. În lumea ireală nu simți ajutor, și experiența pare adesea frustă și letală, dar ți se oferă un ghid. Nu toți sunt conectați pe canal, puțini îl simt. Comunicarea se realizează prin sentimente, experiențe, revelații...

Lumina devenise insuportabilă. Mă durea. O bilă de foc se cocoța încetișor pe boltă. Și brusc, pardoseala a cedat și eu m-am dus jos, iar după mine venea lumina în trombă ca o lebădă de foc... Preafrumoasa-i coadă strălucea maiestuos iar pe spatele său fusese încrustată o Cruce cu șase stele... Straturile se prăbușeau continuu spulberate de Greul Pământului și vedeam uimit că nu era nicidecum o masă continuă și densă, era, cum tocmai spusesem, stratificată și găunoasă. Vedeam nivelurile penitenciarului și auzeam vaietele deținuților...

„În lumea materială Eul este material, tot ce simți, comunici, gândești, este material, când vorbești despre o persoană te referi la trupul și isprăvile trupului său, dar când Eul plonjează în lumea imaginară trupul nu mai este cert. O singură obsesie rămâne: lumina, să iasă la lumină. Cei care-o fac sunt însemnați. Ei pot aduna Puterea atrăgând spiritele celor ce-i iubesc, pe care le asimilează. Adună Puterea!”

Era „Fratele” pe care-l auzeam aproape de urechea mea, dacă n-o fi fost chiar în mine și brusc am virat către o sală imensă plină de oameni și m-am prăbușit în mijlocul mulțimii. A fost o Prăbușire Grandioasă, o minune periodică, o lovitură așteptată. Lumina astrală, adevărată, deghizată însă, de aceea necunoscută...

 

–       Un singur fulger! a strigat un om cu fața de țap bătrân. Este Semnul.

–       Ce spui, smintitule! N-ai înțeles niciodată, ți-ai bazat sporovăiala pe prostie. Este Gramon, fulgerul galben. El trăsnește lumea. Puterea lui n-are egal...

Individul care răcnise acele vorbe s-a întors către mine. I-am văzut fața colțuroasă, cu o barbă ce-i creștea în pâlcuri. Figura aceea cârpită cu ochii inegali și buza despicată îmi era cunoscută. Strângea un mâner în formă de omuleț cu mâinile întinse... O clipă ne-am privit în ochi și mâinile sale au coborât...

 

Moartea s-a produs la 4 rac 697, ora 15 și 22 minute, din cauza unui șoc, urmat de o violentă pierdere de sânge. Rănitul se afla în stare de moarte clinică. Pulsul nu se simțea. Inima nu-i funcționa. Îi lipsea respirația. Pupilele erau dilatate la maximum. La o oră după începerea procesului de revenire la viață, au apărut primele indicii ale restabilirii conștiinței… La ora 23 starea generală a rănitului era gravă. Dormea. Când a fost strigat, a tresărit, s-a trezit ușor din somn. A cerut apă. S-a plâns că nu vede nimic. A doua zi vederea reanimatului s-a restabilit…

Iată ce a zis „înviatul”:

„Am fost ca sub narcoză. Nu mi-am dat seama când am murit. Adică ce... am murit?”

Eram așezat pe spate, legănat și transportat, și-am încercat să mă ridic... Fusesem atașat de-un pat ambulant. Doi indivizi acoperiți pe cap mă duceau lent, în cadență, printr-o mulțime zgomotoasă și înăbușitor de apropiată. Un murmur, ca o cădere de apă, se prăbușea tot mai aproape… „Pare o procesiune religioasă... !” Nu era adevărat că preoții aceia, sau ce-or fi fost, slujitori fanatici ai unui zeu, nu foloseau vocea. În fața zeului omul e un animal, o ființă inferioară, o jigodie. „Prosternați-vă muritori! Voi sunteți martori ai marelui Gramon.  Invocați-l să ni se alăture în această noapte a Misterului Învierii!…”

–       Stăpân al Adevărului și al Dreptății, ajută-ne să trecem prin Noaptea catastrofelor, în mijlocul tenebrelor… Noaptea în care vor fi denumărați anii și denumărate lunile, zilele și orele, când fi-vei resuscitat, o Gramon, îți va fi ridicată spina dorsală, axa universului…

Am fost trecut pe sub câteva porți și, în fine, am ieșit pe aleile unui oraș. Nenumărați cetățeni participau la procesiune, râdeau privindu-mă fericiți.

Alături mergeau agale, cu pași mărunți, inițiații în misterul Reîncarnării. Ce bombăneau era lipsit de orice noimă:

„…Așezatu-i înaintea noastră și-a medita etern în Absolut. Coboară-ți Cuvântul de Putere, Cal al Nemuririi, Prinț al Frumoasei Lumini Alb-gălbui, Fiu al lui Treidan. Învață-ne să folosim Divinul Vocabular pentru a nu muri…”

De fiecare dată când ocoleau un obstacol sau treceau pe sub vreo boltă, salutau cu atenție exagerată pilonii, bolta, gardianul porții:

„Te salutăm Pilon drept al Porții Colanului de Smarald! Suntem frații Ordinului Alb-Gălbui al Adevăratei Credințe. Numele tău magic, înțeles doar de noi este „Spinarea lui Gorus cel de Piatră, sprijinul Boltei Universului”, ori, „Te salutăm, Pilon stâng al Porții… Suntem frați… Numele-ți magic este Albrus.”

„Astăzi va învia Spiritul Domnului nostru. El este Acela care cunoaște Adevărul, care a trecut dincolo de îndoială, este fără nesiguranță. Astfel, cu o înțelepciune dreaptă vede lucrurile cum sunt. El nu a acoperit ochii oamenilor ci le-a comandat să vadă, însă, este oare cineva sigur să afirme: Acesta-i Adevărul și nu altul?”

Prostii dintr-astea mormăiau urâții care-mi ofereau o excursie al cărei cost nu-l calculasem încă. Prin urmare... stăteam întins pe o brancardă de piele prinsă-n două bare de lemn și vedeam tavanul carcerei tuturor derulându-se încet, vedeam pelerinii sosiți în „Piața pașilor pierduți”, auzeam prorocii și mă întrebam cum se vor termina toate acestea. Un murmur întrerupt de urlete străbătea spațiul dintr-o parte într-alta, un murmur prevestitor de rele, neliniștitor.

Chiar acum ești cuprins de lumea lui, ești alături de Gramon, ești gramon, ești gramon...

–       Nu asculta Vocile! Sunt Ispite, copilul meu. Ispita este asemenea unei feline. Moale, calină, atrăgătoare. Dai să o mângâi și haț, te-a prins! Astfel se naște Păcatul. Nimic nu va mai fi cum a fost iar schimbarea obișnuinței este un sacrilegiu. Îți jignești Zeița, copile! Ascultă-mi povața, respinge Vocile!” mă sfătuia unul dintre nesuferiții aceia!  

Se ținea după targă și nimeni nu-l izgonea, când alții apărură de-o parte și de alta, pelerini cu glugi mari, întunecoase, din care doar ochii parcă luminau fosforescent, sau găvanele ochilor...

„Ești la răscruce. Amintește-ți că există Calea Adevărului și caut-o! Alege Calea Adevărului! Dacă toate căile pornesc la fel alege-o pe cea dreaptă!”

„Nu-i bine”, a zis altul. „Adevărul e drept însă Calea spre el este foarte anevoioasă. Va trebui să treci prin Labirint. Numai la capătul său poate că vei vedea ceva.”

„Înșelătorilor! Nu-ți folosește Adevărul, tinere! Ce-i Adevărul? O vorbă. Nimeni nu știe la ce se referă. Nu despre Adevăr e vorba, el are importanță doar în logică. E vorba de Lumea Spiritelor Sfinte, tinere. Către sfințenie trebuie să mergi. Acolo trăiești în Adevăr și nu doar vorbești despre El…”

„Prostii! Cum poți crede în ceea ce nu simți?”

„Oh, simți! Dar tu nu știi.”

„Spune-mi fie și un singur lucru măcar, un singur lucru deasupra Adevărului existenței noastre…!”

„La ce bun? Pentru tine nu mai este nimic de făcut. Tu ești pierdut deja.”

Conversau între ei, scârboșii...

Chiar acum ești prins în lumea lui, ești în Gramon, ești gramon, ești...

„Plecați!” am strigat, dar nu cred să-i fi impresionat suferința strigătului meu.

„Respinge Vocile!... Nu accepta nici o Voce, fiule!”

S-au dispersat pelerinii fantomatici și a apărut zâmbetul binevoitor, încadrat de-o barbă impunătoare, al părintelui Orian. Îl cunoșteam  din copilărie. „Cât de  bine-i seamănă părintelui Dariel! Dar, ce-o fi aici cu «Corupătorul de suflete»”?

–       Credeai că te-a părăsit sfătuitorul tău? Acum ai nevoie de Învățător, elev rătăcit al școlii mele! Am să te protejez pe acest drum către Templu.

Timbrul său acut, strident, contrasta cu al Vocilor auzite anterior, dar avea o căldură aparte, liniștitoare.

–       Ajută-mă să-mi pot deschide gura pentru a comunica, părinte!

Ciudat, însă părintele Orian nu mă înțelegea!

–       În această noapte vei intra, cum ți-ai dorit, în Templu. Pentru ce ai ascultat vocea unui demon? Ți-ai arătat astfel nerecunoștința față de mine, preceptorul tău, dispreț pentru educația pe care ți-am oferit-o, neîncredere în destinul tău pe care-l puteai urma senin cu voia Bunei Zeițe.

Încă mai traversam piața cetății, mulțimea ne încadra, dar deja vedeam intrarea prin Marea Arcadă către piramida Templului. Mulți nebuni și-au construit temple. N-am înțeles libertatea aceasta de a perpetua existența unui erou suprauman care trăiește într-o poveste, un basm real. În Paradox! „Altcineva nu poate”, e numele poveștii de succes cu versiuni numeroase și uimitor de îndrăznețe.

Deasupra, vârful piramidei era dublat de un horn uriaș, care emana o lumină ce învăluia totul într-un albastru halucinant și transforma pelerinii în vedenii cu înfățișări hidoase. Cred că purtau măști rituale…         

Ah, îmi legaseră o cârpă peste gură! Am mormăi cu putere pentru a fi auzit de părintele Orian:

–       Nu pot, mi-a zis, n-am voie. E parte din ritualul dinaintea Învierii. Ți-am vorbit desigur despre Noaptea Marelui Mister al Vieții și Morții, Noaptea Sacrificiului Suprem al Întunericului pentru Învierea Luminii… Ție îți rămâne gloria anonimă de a fi locuința Domnului.

Nu înțelegeam deloc: „S-a scrântit moșul, ori nu este el?”

Înaintea Marii Arcade, șirul de indivizi s-a poticnit,  am fost lăsat jos și toți cei care intenționau să intre în Templu s-au prosternat, adică s-au dat cu capul de sol.

–       Te salutăm Mare Arcadă a Marelui Templu, Trecere în Lumea Adevărului, Dincolo de Viață, Matrice a Sfintei Înțelepciuni! Te salutăm o, Mare Gardian al Marei Arcade a Marelui Templu, Pumn drept al Sfintei Dreptăți! Te salutăm o, Mare Poartă a Marelui Templu, Pavăză a Sfântului Adevăr și pe tine Ivăr al Marei Porți a Marelui Templu, Mâna Soartei bune, spuseseră într-un glas și de-a valma toate spurcăciunile.

Aveam strania senzație că apăreau și dispăreau, că se aflau lângă mine, însă eram de fapt singur...

–       V-am recunoscut, mârâi cu plictis o voce gravă. Ceremonia Învierii va începe curând. Hai!

Unde oare dispăruse barba binevoitoare a părintelui Orian? El slujea altă zeitate. Nu cumva fusese atins de molimă? Dintr-odată-mi păru dubioasă apariția sa în mulțimea celor vătămați.

Au tăiat sforile care mă prindeau de targă și m-am ridicat greu pentru că mâinile-mi rămăseseră legate de corp. Eram, cred că eram, foarte înalt, uriaș. Atingeam cu capul tocul porții. M-am uitat împrejur, mă aflam într-un tunel dreptunghiular ceva mai înalt de-un stat de om normal, cum mă consideram eu a fi. Fusese construit în pantă și părea destul de lung. Din umbra porții s-au desprins, întunecate, și am recunoscut cele două măști care mă aruncaseră-n plin delir. M-au luat în brațe și una dintre măști a întrebat amical: „Ești hotărât să renunți la drepturile tale de spirit liber pentru a intra în Ordinul Domnului Gramon?”

Avea tupeu, zău așa! Cine ținuse cont de „drepturile” mele, și-adică ce... „drepturi” strâmbe avusesem oare? Gramon” Cine era ăsta? Dracul? Am zis: „Nu!” Ce ar fi putut să-mi facă?... „Nu”, va să zică...

–       Sunt hotărât.

„N-am zis eu, nu sunt eu... Eu n-am zis! De ce-aș fi fost așa hotărât să-mi mai fac niște stăpâni? Toți indivizii mizerabili se visează zei pe lumea asta! „Muriți bizonilor!” Și credința moare, tot! Sacrificii, ritualuri, mistere... Tot. Anomalie psihică, manie, defulare, schimbare de caracter...

Auzeam cântări bărbătești, vedeam pe pereți semne grafice și picturi ciudate... Oameni cu capete de animale, oameni îmbrăcați solemn sau goi, semne desenate împrejur ca o scriere stâlcită... Toți indivizii pe care-i cunoscusem și aparțineau unor civilizații diferite, foloseau același limbaj verbal, tradus scriptic de aceleași semne... Și dacă schimbam semnele? „Ibn antis...“ Să fi revenit la copilăria mea? Eram împins către capătul tunelului. O lumină gălbuie marca intrarea în altă lume de unde răzbăteau spre mine cântări,... coruri, litanii... „Do-homnu-u-ul nostru a-nvia-a-a-a...!” Nu se mai termina! Și deodată am avut viziunea că figurile desenate încercau să iasă din formele lor. Voiau să-mi transmită ceva, nu înțelegeam nimic... niște sunete consonantice, șuierate, aspirate... „Ibn astn...”, îmi spuneau, mă amenințau... Am pornit să mârâi, la rândul meu. Așa, legat la gură, păream să pronunț aceleași sunete... Aveam ceva în comun cu indivizii aceia? Și ei erau legați la gură? Parcă am văzut-o pe Mama Culina! Cu pălăria pe cap, părea mai tânără, chiar mult mai tânără... Scosese o mână din peretele de piatră, o întinsese către mine, cât pe ce să m-agaţe (Și avea niște gheare!): „Nu-uu!”... Să „nu” ce? Se stârnise un vaiet și era o tensiune apăsătoare în tunel, dar am ieșit într-o incintă luminoasă, iar bocetul s-a încheiat. Ce ușurare! Înaintea mea, îmbrăcat în haine sclipitoare, radiind de fericire, se afla chiar Părintele darielilor. Tare-mi mai plăcuse Părintele!

 

–       Bine-ai revenit! mi-a spus Părintele, bine-ai revenit! cu asemenea bucurie-n glas de parcă-și găsise jucăria preferată. Cum te mai simți?

–       Prost!

Prost, desigur, zburase din capul meu deșteptăciunea. Dar mă luase așa, ca o amețeală, veselia...! Părintele a râs, spunând:

–       Ha-ha-ha! E minunat să fii fericit de sărbătoarea noastră. Acesta-i locul magic: Furnalul. Templul viselor...

–       Templul?...

–       E templul nostru și-al tău: Furnalul.

Furnalul! Ce să fi fost acel „Furnalul”? Și parcă cineva se juca la lumină. Chiar Părintele se stingea. O entitate luminoasă! Nici nu-l mai auzeam... Și-atunci veni către mine un tip îmbrăcat în haine negre.

–       Cine l-a recomandat?

–       Chiar dumneavoastră, Maestre, a șoptit cel numit Taurul. E Mesagerul...

–       Desigur. Tăcere!

Mi-a pus o întrebare:

–       Sunteți hotărât să renunțați la drepturile voastre de spirit liber pentru a intra în Ordinul Domnului Gramon?

Parcă auzisem tema asta... Și iar, am realizat că nu pot vorbi! Totuși vorbisem cu Părintele despre „Templul viselor, Furnalul.”

–       Sunt hotărât.

–       Frumoși domni frați, vedeți foarte bine că majoritatea este favorabilă pentru a-l face pe Marcel frate. El a trecut probele dificile. Dacă este printre voi cineva care știe în el un lucru de natură să-l împiedice să fie un frate după regulă, s-o spună; căci ar fi preferabil să spună înainte decât după ce va veni înaintea noastră. Frate, cereți să intrați în compania noastră?

Cine se afla în spatele său?

–       Da, Mare Maestru.

–       Frate, veți suferi voi pentru Domnul Gramon? V-ați decis voi bine? Vreți să fiți casă a Spiritului său de acum înainte toate zilele vieții voastre?

–       Da, Maestru al Dreptății. Din toată inima.

–       Preceptul cavalerului din Cartea Străvechii Credințe recomandă să nu tratați cu trădătorii, să-i protejați pe cei slabi, să evitați orgoliul, să rămâneți cast în corp și spirit, să vă jertfiți pentru Cauză. Orice recrut, la un anumit punct al începutului carierei sale, reprezintă în mod figurativ acea stâncă în care Frăția speră că va răsări o suprastructură perfectă în părțile sale și onorabilă pentru constructorii săi. Îngenuncheați! Numele vostru este… 

Templul care n-a fost niciodată terminat datorită dezastrului...

–       Astăzi Domnul nostru va renaște mulțumită jertfei voastre spirituale...

 

„Nebunia asta circulă doar în capul meu!”

Traversam spațiile, într-o inițiere magică. Parc-aș fi fost în mai multe locuri deodată! Părintele Orian m-a prins de mână privindu-mă patern, ca un om vârstnic. Am auzit magul din grotă hârâind cu vocea lui stinsă o cântare veche...:

    

Noi, cei care-i reprezentăm pe fauri în acest mister

Și cântăm imn dătătoarei de viață, Maternitatea,

Îndepărtăm acum toate grijile lumii,

Pentru a-l primi pe Regele tuturor lucrurilor,

Escortat de armate regale invizibile.

O! Mare Dan ce odihnești în sanctuar,

Cântat de vocea poporului Tău,

Glorificat de Spirite Sfinte,

Și adorat de Puterile elementelor!

Tu care din neant ai adus toate lucrurile pentru ființă,

Care l-ai creat pe om

Și l-ai împodobit cu darurile bunăvoinței tale…

Ne întâlnim și noi cu aceste preafericite Puteri, Stăpâne,

Prieten al oamenilor.

Noi Te chemăm și spunem:

Ești Suprem, Ești Perfect,

Tu, Fii Tăi, Ucenicii și Mama noastră Dea.

Noi Îți aducem mulțumiri prin această jertfă

Pe care îngădui să fie primită din mâinile noastre,

Chiar dacă ai pentru a Te servi

Nenumărate spirite,

Cu aripi și ochi numeroși,

Care pot străbate coridoarele pământului și regiunile înălțate, cântând, clamând,

Strigând imnul triumfal și zicând:

 

Hop! Toată asistenta s-a pornit să țopăie, reproducând în grabă, un refren cel puțin ciudat, fără nici o legătură cu lumea în care se aflau toți:

 

Suprem, Perfect și Sfânt, de trei ori Dan.

Tot pământul cântă: Glorie Lui.

Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului Dan!

Binecuvântat să fie! Glorie lui!

Binecuvântat să fie! Glorie lui!

 

Au tăcut deodată pentru a auzi multe înțelepciuni rostite de bunic cu vocea bruiată astfel încât să-mi râcâie creierul!

 

Nu voi jura pe ziua Învierii, pentru că eu nu mă îndoiesc de venirea ei.

Este oare Domnul Dan atât de puternic pentru a învia embrionii roșii?

Cum vă puteți îndoi? Care dintre voi nu crede să plece acum și să nu se întoarcă pentru că va fi numărat între infideli. Neîncrederea voastră fi-va astăzi risipită.

Când vine ziua Învierii?

Când toate astrele sunt unite. În curând  oamenii striga-vor: Unde pot găsi un loc de refugiu?

În acea clipă Ochiul Adevărului  se va uimi.

Oare este Domnul Dan într-atât de puternic încât să ne reînvie?   

Cum puteți să vă îndoiți?

Mai mult, el va despărți pământul cu o singură lovitură…

 

Bătrânul fusese ridicat cumva deoarece îl auzeam coborând și îndreptându-se către mine. Înainta respirând greu, sprijinindu-se-n toiag...

„Fiule, mi se adresă, eu sunt Maestrul Dreptății și îți pot citi gândurile.”

„Ce să spun! Mă bucur tare mult că mintea mea este o carte deschisă!”

„Ai fost ales Mesagerul care duce vestea Învierii. Îți pot spune că nimeni dintre noi n-a premeditat această alegere și că este o alegere pe care muritorii n-o pot comenta. Ai fost destinat, porți Semnul. De-acum este, să spun astfel, rândul tău. Peste câteva momente va sosi clipa Adevărului. Să fii pregătit!”

–       Învăţătorule, îți revine cinstea să deschizi gura Adevărului!

Dirac a intrat în spațiul meu vizual și mi-a făcut semn cu ochiul apoi mi-a smuls cârpa de la gură.

–       În sfârșit, am zis. Desfă-mi și mâinile!

–       Procesiunea poate începe..., a mai zis bătrânul Maestru al Dreptății și am fost împins pe scara ce urca spre marea gaură a „matricei”.

Eram susținut de pelerinii cu ochi albi...

 

„Bing-bang, bing-bang!” Metrofonul... Am deschis ochii, dormeam pe fotoliu, în fața panoului video... Ce porcărie de serial!

–       Ana, Ana..., am sugerat Vandei care s-a ridicat leneș din celălalt fotoliu.

Ana era buna sa prietenă.

–       Ana, Ana..., m-a îngânat batjocoritor arătându-mi aparatul după ce a răspuns. Alt ratat, a zis scârbită când am trecut pe lângă ea.

„Îți interzic să vorbești astfel!” a strigat iritată     maică-sa. Dar avea dreptate. Deși mă născusem intact, corporal, vreau să zic, ratasem din prima să ajung într-o familie înstărită, la șase ani am rupt legătura cu singurii oameni care m-au iubit, bunicii și Ileana, o vecină de vârsta mea, la șapte am fost internat de părinți într-o fortăreață pentru educare, la paisprezece n-am reușit să mărturisesc admirația unei frumoase pe care mai apoi am văzut-o în compania unor șmecheri locali, am ratat colegiul, am ratat definitiv lumea bună, orice-am încercat pentru mai binele material... caca... M-am cufundat în submediocritate...

Era prietenul meu Marcel. „Singurul prieten, și acela interesat.”

–       Am vorbit cu Augustin. Și-a amintit de tine. M-a întrebat ce mai faci, unde mai scrii...

–       Augustin? Maestrul?

–       Chiar el.

–       Mi-a citit el poveștile? am chestionat sceptic omul.

–       Să mor eu! Augustin m-a întrebat unde mai scrii. Are nevoie de-un tip la revista aia... Cum dracu-i zice mă?... „Cultul frumuseții moarte”.

–       „Frumusețea moartă”?

–       Mistere, legende, povești, nu?

–       Nu pare să aibă vreo treabă cu legendele sau poveștile. Mai degrabă cu religia. Tu ai citit vreuna dintre reviste?

–       Păi am două acasă. Le-am luat  într-o zi când m-am dus la redacție, la naşu-meu Cristache. Ți le-aduc...

Am văzut-o! Nu cred să fi fost autorizată... revista. Un manifest cu numeroase foi. Ce calitate era aia? Prima revistă avea o temă: „Labirintul”.

Ideea de „labirint” este de fapt o idee pur simbolică a Lumii și a Existenței, plus invitația de a alege între două sau trei posibile soluții. Vă prezint Cetatea și Hăcuitorii. Pe unde atacă? Cum oare pot trece de zidul de foc? Cetatea și Lumea au fost inspirate de corpul divin al omului. Corpul Eroic născut pentru o cauză dreaptă. Cauza sfântă. Vă prezint slăbiciunile  sistemului. Orificiul din dos... etc.

Orificiul din dos?

Îmi imaginez că se adună câțiva indivizi care povestesc niște întâmplări. Unul dintre ei nu există în realitate, este o viziune pătrunsă dinafară dar inexistentă cu adevărat acolo. Întrebarea e: Pe cine reprezintă? Autoritatea ori pe dușman? Sau pe cineva interesat să profite, spre exemplu pe acela care conduce din umbră, pe acela care a produs alienarea sistemului și i-a înnebunit pe oameni, pe Gramon?

Iată „Zidul de foc”. Oare nu simt un zid de foc nebunii? Lumea din cetatea înconjurată de ziduri de foc... Ar trebui scris pe poartă. Dar ce înseamnă „Poartă”?

Atacurile hăcuitorilor!

„Noi suntem hăcuitorii. Cei mai deștepți, cei mai simpatici rebeli. Noi atacăm și distrugem sistemul corupt, mincinos, iluzia... Suntem milostivi, ajutăm, vă sfătuim, vă integrăm, vă așteptăm alături! Calea spre lumina deplină a zilei trece pe-aici. Este aproape...

–       Augustin, spui? Ce dracului mi-ai pus pe masă? Un manifest.

–       N-ai decât să te ștergi cu ea la cur. Parcă voiai să publici ceva... Augustin a zis că te-ar ajuta. Cu o sticlă de alcool îți publici o poveste. Azi o poveste, mâine o carte.

Alcoolul era prohibit...

Sunt ucigașul numit simplu „Agentul 39”. Agent patogen, sper. 39 este numărul victimelor. Îmi plac petrecerile, zgomotul, viteza, chiar sângele,... Sunt adeptul unui cult diabolic, sunt posedat de drac dacă nu cumva sunt Dracul în persoană! Penumbra este camuflajul meu, surpriza este manifestarea mea, îndoiala, a fi sau a nu fi, este adevărul meu... Sunt periculos... Suspansul accentuează spectacolul... existenței, dansul morții, agonia. Despre femeile nefericite ale infractorilor nemiloși... Doar despre femei... Doar sex... Doar infractori... Despre legea naturală a infracțiunii... Revenirea la sistem. Ai grijă pe cine-ți aduci în casă! Poate fi un virus, seducătorul care te manipulează, un borfaș, un ucigaș în serie,... Soarta. Șatran. S-ar putea spune că am opinii religioase stranii însă orice opinie religioasă e stranie, îndeosebi când este împărtășită de majoritatea idioată... Dacă fac parte dintr-o sectă, dacă am creierul spălat? Cine-am fost, cine sunt eu, cine sunt ei? De ce? Pentru că în noi este Întunericul... Lumina e dincolo de mintea noastră... Din ziua aceea am luat o hotărâre imposibilă, care mi-a bulversat obișnuința și   mi-a tulburat buna judecată... am uitat simțul realității.

Am citat din a doua revistă care avea tema „Spectacolul vieții”.  Ce spectacol o fi fost acela, ținea de mania dezaxaților care au redactat „Cultul frumuseții moarte”. Povestea asasinului totuși... avea un sens.

Ucigașul dur execută fisura ce schimbă cursul șuvoiului. El trebuie dublat de tranșator. Dacă cele două operații sunt realizate de același individ, acesta se cheamă Hăcuitor. Hăcuitorul e tipul care face tot spectacolul. Alege scenariul, al doilea personaj principal, locul, momentul și-apoi: Acțiune! El regizează și interpretează personajul pozitiv al poveștii sale, povestea maniei. Totul s-a pornit de la obsesia măruntă din copilărie că mamă-sa ar fi depus mai multă afecțiune la adresa pudelului său, Pudi. De atunci pasiunea pentru spectacol. Se considera talentat. Însă era numai într-o poveste; ba chiar o alegorie. De fapt se vroia altceva. Ce este acela un Hăcuitor? Pe cine anume „elimină” Hăcuitorul? O gazdă. Gazda sufletului. Un aparat. Hăcuitorul eliberează Eul. Mai devreme, mai puțină suferință! Sistemul este proprietatea altcuiva. Poate fi utilizat, dar nu-i făcut de noi ci de altcineva. Altcineva care ne ține în acest „Întuneric”... Dincolo de Sistem este Lumina. Pentru a ieși din sistem ai nevoie de cheie. Hăcuitorul deschide ușa, te dibuie..., te dezvăluie...

Este eternă „legenda Sistemului”, care circulă în interiorul Sistemului. El a creat-o, ce dracului o tot zgândărim?

E, asta era cu „frumusețea moartă“. Tipii aveau două obsesii: Hăcuitorul și Sistemul. Să intru în gașca aceea îmi părea primejdios...

Augustin era alcoolic. Cum și-a făcut acest mărunt viciu e treaba nevesti-si. Povestea succesului său literar mi-a părut interesantă. N-o știam de la el, m-am instruit înainte să dăm ochi unul cu celălalt. Se spune că în viață trebuie să-ți ajuți șansa. Trebuia să cunosc ceva despre... maestru. Am citit două cărți ale sale, e drept mai pe sărite, și m-am prins cum funcționează mental. Un scriitor e foarte vulnerabil. Inconștient își deconspiră codul personal de inteligență. Sistemul știe, dar adversarii? Dacă-i mai cunoști și viciile, îl poți șantaja. Știți probabil sentința potrivit căreia un individ care are un viciu în mod sigur mai are cel puțin încă unul. Dacă alcoolicul e și hoț de idei? Asta mă rodea. În tinerețe își ratase cariera în inginerie chimică. Ce încurcătură parazită de substanțe și ce făcătură dubioasă tabelul elementelor! Le-a lăsat dracului și savanților nebuni, i s-a părut grea și inutilă învățarea scârboșilor compuși organici și s-a apucat de scris romane. A avut susținători importanți, Augustin. Unul era profesor la catedra de filologie a universității. Specialist în lirica postcartiană. După Cartian, poezie? El știa. 

„Un lucru știu, că ești aici pentru un scop, dar care este acest scop?” Ei drăcie!

–       Marcel...

–       A, Marcel... Marcel? Să-i zici pungașului că-mi datorează un țoi de rachiu.

–       V-am adus eu, maestre, i-am dezvăluit cu fereală.

„Pune-i sticla pe masă, că nu se sfiește”, îmi spusese Marcel.

–       Pune-o aici! mi-a zis Augustin și i-a scos dopul. Vrei și tu?

Nici nu se aștepta să vreau. Și-a turnat un sfert de conținut într-o cană de tablă, a sorbit zdravăn, apoi, liniștit, calm, și-a mângâiat motanul, s-a așezat în jilț și  m-a întrebat candid:

–       Cu ce mă-ta te ocupi?

Augustin era uns director al unei edituri mărunte și se lăfăia într-un birou alături de pisica lui care se întindea leneș într-un panel așezat pe masă. În relația aceasta, cotoiul Mitrei era un zeu. Ce jigodie prefăcută, mâța aia!

–       Nu v-a spus...? Nu v-a arătat Marcel? Am scris niște povestiri... maestre.

–       Da? A! Ha-ha! Da-da. Ai talent. Mi-a plăcut... Știu! Te știu! Îm? Da-da. Am să discut... Ia stai! Am să vorbesc pe metrofon!

Augustin a trimis apelul.

–       Tristule? Ce faci mă?... N-am putut. Am fost la... pescuit. Mitrei? Se-ntinde putoarea. Ia vino aici mă! Ia vino, mânca-l-ar tata! Hai!

Mitrei s-a gudurat, gâdilat de mâna robului său Augustin.

–       Da. Am citit și eu. Ce om uimitor! Da. A fost arhitect, ministru al construcțiilor, al economiei și al armatei în ultimă instanță. Un individ care s-a descurcat mai mult decât onorabil în momente de criză. Un Suprem... Știu, știu. L-ai ratat. A murit de mult. Monumentele arhitectonice?...

Augustin, metrofonul, mâța se plimba pe birou cu coada ridicată, câteva raze de lumină intrau printr-un geam lăptos iar firele de praf se vedeau urcând mai sus... Ce senzație ciudată! Parcă aveam o viziune despre ceva care trebuia să se întâmple. Parcă anticipam. De fapt nu mă aflam acolo, de fapt trebuia să fiu...

–       Vreau să-ți trimit pe cineva. Nu. Ai să vezi! E foarte posibil. Am miros... Ia mai du-te dracu’! Nu te uit. Eternă-i Frăția! Te pup... Perversule!

Augustin a terminat și gânditor s-a fâțâit prin fața mea. Mi-am ținut gura, să-i păstrez omului momentul prelung de reculegere...

–       E?

–       Am venit...

–       Păi da. Să mergi mâine dimineață la redacția revistei „Cultu...”

–       ...frumuseții moarte?

–       Ce face? „Cultura populară“. Ce... spuneai adineauri?

–       „Cultul frumuseții moarte”.

–       Ce-i asta?

L-am privit în ochi pe Augustin. Intenționa să-și bată joc ori era ceea ce bănuisem: „CFM”-ul era un manifest subversiv ajuns la Marcel cineştiecum?

Mi s-au ascuțit simțurile. De câte ori schimb nivelul de gândire așez ceva peste rațiunea mea amorțită. Îi zic, simț mental. Mi-e teamă când sar pragul fiindcă alții folosesc doar acest nivel, în timp ce eu ajung acolo foarte rar și nici n-am timp să mă adun când o comunicare se încheie fără să se observe că și eu am atins această performanță.

–       Maestre, este cineva interesat să-mi tulbure liniștea ori este o confuzie?

Am vrut imediat să retrag întrebarea. Ce bâlbă stupidă... ce vroiam să spun... adică...?

Augustin s-a scărpinat cu degetele în barbă...

–       Nu știu, a făcut. Mergi la Tristan! Să-ți scriu adresa... Îi spui că te-am trimis eu. Du-i și textele să le citească... Am să discut cu el!

L-am salutat pe Cristache când am ieșit din birou, aveam în mine mult optimism, dar luasem și o doză de nesiguranță. Un drog tare ofticos. Cristache lucra,     parcă-mi spusese Marcel, la redacția revistei.

–       Ce este cu revista „Cultul frumuseții moarte”? l-am  întrebat de cum l-am văzut. Există sau nu...?

–       Nu.

–       Marcel mi-a zis că lucrezi în redacția revistei.

–       Marcel e un bou. Doar trăsnăi spune de-o vreme. Și mie mi-a zis că ești medium și ai de-a face cu geniile nebune ale lumii.

–       Serios?

Ei, dar lua o turnură neverosimilă discuția aceea! L-am lăsat pe Cristache, era destul de ocupat, muta un pachet mare dintr-o cameră în alta, oamenii reamenajau editura, fuseseră nevoiți să găzduiască o formațiune politică (cu plată), prin urmare am ieșit în stradă, m-am uitat la uriașa clădire aflată în apropiere, n-am intrat niciodată acolo, avea ușa mare mereu închisă..., aș fi plecat spre centru,  m-aș fi abandonat cu plăcere unei hoinăreli, să rătăcesc prin magazine, pe lângă ziduri, printre oameni... însă,     m-am întors la serviciu deoarece îmi luasem liber câteva ore să particip la întrevederea cu Augustin. De când ziarul la care publicam renunțase la elucubrațiile mele, simțeam lipsa publicității, fie și voalate, cu pseudonim. Era o slăbiciune? Era o iluzie reconfortantă. Atât de aproape de celebritate... Să-ți rostească toți  numele... Să fii Mândria națiunii... Îmmm! Un visssss...

Stam cu nasul în panoul luminiscent legat la rețeaua video a bibliotecii și visam cu ochii deschiși.

„Ce-i drept”, gândeam, „revista aceea există, doar o văzusem. Și-atunci pentru ce Cristache negase așa de vehement existența ei? Ba chiar am crezut că el mi-a trimis-o prin Marcel. Al dracului și amicul ăsta! Ce-o urmări?”

L-am căutat pe prietenul meu Marcel însă nu l-am regăsit ziua aceea. Chiar îmi ceruse să-l caut pentru a-i spune ce am făcut la Augustin. Dar, cum ziceam, nu l-am găsit, nu mi-a răspuns. Nimeni nu știa pe unde umblă. Avea tot felul de afaceri, cumpăra, vindea obiecte, case, oameni. Era un talent al persuasiunii Marcel. M-a convins de atâtea ori că n-am dreptate încât pentru mine a devenit evident că e mai bine să nu pornesc vreo controversă cu el. „Evident”?... Eu am mania controversei. Orice rahat trebuie zgărmănat să se vadă adică ce l-a emis cu adevărat. Nu e bine.

Astfel că am făcut următorul pas, adică am mers la Tristan, fără a-i spune lui Marcel. Tristan era cunoscut în lumea literară. Nu îl știam la față atunci când l-am văzut. Mi s-a părut scârbos: „Ce vrei? De ce n-ai lăsat maculatura asta secretarei? Ia dă hârtiile! Ce-ai scris aici? Semne de punctuație... aia, aia... Probleme cu gramatica... Cine te-a trimis? Augustin? Cine dracu-i ăla? Hai lasă-le! Bine, salut!”

–       Când să vă apelez?

–       Nu știu. Peste o săptămână-două. Vorbește cu Melisa!

Nesimțit. Îl întrerupsesem când o pupa undeva pe-o cucoană și-i promitea, la metrofon, un viitor literar de excepție, pe măsura talentului său barosan. Libidinosul! Dar eu cum aș fi fost, călare pe situație? Regulam talente... dintr-o poziție comodă. Nu înțeleg de ce dracului publică berbanții! Literatura este consumată doar de femei. Viitorul este al femeii. Îmi imaginasem, cu mult timp înainte, o lume de androgini. Credeam că s-ar fi putut înmulți, în anumite condiții genetice... Bărbații nu sunt prea necesari. Firi belicoase, lipsite de multe simțuri bune. Îm! Dar cine să le mai răsfețe pe femei? Tristan. L-am reîntâlnit peste o lună. Ceva se  întâmplase cu el între timp. Când m-a văzut a avut un impuls de entuziasm: „Ei, dar ce mai faci bătrâne! De ce n-ai sunat până acum?”

Cu mine vorbea? M-am întors, nu eram decât eu și Melisa, secretara. Tocmai îmi confirmase publicarea unei povestiri.

–       Ești bun. Terrribil de bun...

O poveste despre copiii din pădure. Ce știam eu despre oamenii pădurii? Dar cine știa? Oameni care viețuiau în copaci... Se credea că sunt necontrolați, însă erau numărați și aceștia. Scornisem ceva... Adunasem câteva prostii, le combinasem, le periasem și... Era o ficțiune.

–       Vă mulțumesc.

–       Oricând mai ai ceva de publicat să treci pe-aici!

I-am remulţumit. Mă timorează indivizii ăștia. El și Augustin, ce figuri, „ce fente”, ar fi zis Marcel! Am cumpărat revista „Cultura populară“ să mă văd în ea. „Ia uite ce moacă mi-au pus ăștia pe foaie?” Am recitit povestea mea. Așteptam zău, ceva în plus. Vreo referire, mai mult, o cheie... Ce cheie?

–       La ce fel de frumusețe moartă se referă cultul, despre care e vorba... Știi? l-am întrebat pe Marcel când ne-am revăzut.

–       Mai ai fițuicile-alea?

–       Cred că da. Ce s-a-ntâmplat?

–       S-a ofuscat Cristache. Zice că nu s-a luat o hotărâre pentru tine.

–       Ce fumezi?

–       Iarba vârco... lacului...

–       O!

–       Se simte?

–       Pute. Te bagă ăștia la răcoare dacă aprinzi cânepa! Și pe mine că stau lângă tine.

–       Mna! Mai dă-i dracului! Ce le pasă? E un moft al mai marilor Judecători care ne îngrădesc toate libertățile. Vrei să tragi și tu?

–       Nu, că am de dus colete și poate le rătăcesc. Mă dau afară și de-aici. Îmi sărăcește familia...

–       Vanda... Ce mai face, mititica?

–       Nu ți-ai dori să afli ce spune despre tine. E blestemul meu, de ce să se extindă și asupra ta? N-ai nici un beneficiu.

–       Serios? Ce...? Adică ce-ar putea spune?... În fine... Treci pe la Augustin, așa-i corect! Cu sticla... Ăsta-i șperțul lui! Pe la șase te aștept la „Caruza”, în centru. Să ne relaxăm simțurile cu un coctail „Bar”...

La dracu’! Succesul costă. Sosirea mea l-a binedispus pe Augustin. N-am putut refuza invitația de a ciocni pentru reușita mea literară. Până și Mitrei m-a luat în seamă și a pornit să-mi vâre coada sub nas și să-mi frece mâneca sacoului. „Ofer motan de 1 an, roșcat, frumos, castrat, unei persoane care urăște pisicile”... În scurtă vreme m-am amețit și am prins curaj. O singură teamă aveam. Să nu dezvălui maestrului vreo slăbiciune în cultura mea. Trebuia să pară beton. Ce, beton? Granit. Asta e. Cu toții vrem... să nu folosesc pluralul?... vreau... să părem ce nu suntem. Potenți. Erudiți. Savanți. Imortali...

Îmi scrisese un medalion Augustin, mă prezentase:

–       Ți-a plăcut ce-am scris?

Mă asemănase notorietăților literare... Ce să spun? O povestire căcăcioasă!

–       Când vrei să te lansezi trebuie să debutezi cu un roman, nu un volum de povestiri. Unul mic, de vreo sută de pagini. Îți spun că merge dacă... sunt în juriul de evaluare. Mai dă-i dracului că înghit orice!

E, așadar puteam înțelege! Vroia Augustin să demonstreze, ceea ce fusese deja demonstrat, că nu valoarea contează ci ştanga, relația. „Bravos moşule! M-ai lăudat cât să mă simt un nimeni!” Îmi trăisem clipele de măreție. Pe drum, după ce am plecat, m-am tot întrebat dacă voia să-mi diminueze coarnele dar îmi aprecia talentul, ori mă desconsidera?

–       Să știi că am vorbit cu Marton, l-am întrebat pentru ce te-a concediat că ești priceput... Știi ce-a zis? Că tu ai renunțat, că ține la tine și oricând te-ai întoarce ești binevenit.

Marton era redactorul șef de la „Avanpostul Spectatorului”, căruia i se zicea la vânzare „Avanprostul”. 

–       Maestre... până la urmă... ce este, domnule, „Cultul frumuseții moarte”? O avangardă artistică, o revoltă spirituală, o simplă revistă cu vorbărie goală sau ceva mai profund?

–       Nu știu.

–       E hai, cum să nu știți? Doar dumneavoastră mi-ați trimis-o!

–       Nu, să mor eu! Nu ți-am trimis hârtiile-alea. Știu doar că, dacă le primești, vei fi contactat. Nu eu stabilesc detaliile.

–       Sunteți membru al acestei... societăți?

–       Degeaba. Nu discut tema asta.

Al dracului Augustin! Era implicat, desigur. De partea cui însă, aveam să aflu mai târziu.

Eram abia la mijlocul unei zile importante din existența mea. Aveam de dus colete cu „cărți interzise” unor persoane speciale, pe care le vizitam periodic. Mergeam cu bicicleta de serviciu. Era plăcut prin centru dar periculos către periferie din cauza întunericului, gropilor și tâlharilor. Domnul Corbu locuia departe, pe Drumul Sării, într-o vilă cu etaj, împreună cu domnul Negru. Doi bătrâni scrântiți la cap, dar cu manii distinse, sclifosite. Fuseseră universitari... Ziua aceea, a cincea din săptămână parcă, mergând către locuința bătrânilor am retrăit un simțământ, un „deja-văzut”...

Negru locuia la etaj, iar domul Corbu la parter. Intrasem chiar. În partea de sus a clădirii era spațiu cât să mai locuiască cineva, fuseseră infiltrații și mă oferisem să astup fisurile din tavan dar nu m-am descurcat... Veniseră specialiștii. Domnul Corbu m-a agasat iar cu „memorema”, virusul care-mi stă pe creier, vector al Plăgii, cum funcționează el, cum îmi astupă orificiul prin care s-ar emancipa Spiritul deci... până când buzele sale vinete și băloase au bâzâit:

–       În tinerețe am fost... am fost unul dintre capii mișcării studențești revoluționare „Tigva seacă”. Practicam „Cultul frumuseții moarte”. Poate-ai auzit ceva...

Dacă am auzit? Ca o goarnă a suflat în urechile mele! Ca o sirenă! Am uitat despre ce-mi vorbise înainte...

–       Sunteți amabil să repetați?

–       Am fost...

Și s-a oprit. Boşorogul m-a privit cu suspiciune, a clipit de câteva ori iute:

–       Mă doare capul! Vai ce mă mai doare capul!

Și pe urmă a făcut:

–       Da’ dumneata cine ești?

Măi, dar ce figură trebuie să fi făcut, că bătrânul s-a tras îndărăt și-a zis:

–       Numa-n cap să nu dai!

Domnule, dar mai trăisem scena aceea și se rupsese undeva!...

–       „Cultul frumuseții moarte”? Domnule Corbu, eu am acasă două reviste numite astfel. Se spune că ar fi redactate la Augustin. Îl știți?

Uite-așa-l descoseam, ca un detectiv!

–       Nu știu nimic. N-am fost eu... Să-ți spună Negru.

Domnul Negru era taciturn. Morocănos. Nu-mi permitea să intru în apartamentul său. (Aveau câte două camere urâții ăia bătrâni! Oricum locuiau într-una!)...

–       Nu se trece?

–       Nu. Negru s-a ocupat de trecere. Eu n-am avut curaj.

Domnul Corbu mi-a vorbit despre manuscris. L-am privit în ochi. Atunci mi-au atras atenția ochii lui. Erau rimelați! Foarte evident! Cum naiba de nu-i observasem înainte? Avea înfățișarea unei păpuși hidoase, cu fața roșie și ochii beliți. Dincolo de bariera dintre real și ireal nimic nu mai este normal și sigur. Vezi cum se schimbă locul, perspectiva, obiectele... De fapt nu mai vezi... Înțelegi? Simțurile nu-ți mai ajută. Nici mintea. Prin dreptul tău trece întreaga Istorie, Civilizația dinainte și după Cădere...

–       ... Și-ți zici: „Sunt un prinț al luminii”... Aici e tot, mi-a arătat tomul de foi. Scopul nostru era să atingem lumina Soarelui. Să trecem prin Labirint, să trecem de filtre, să depășim Marea Barieră... N-am reușit. Dacă a reușit careva... nu știu...

Deși n-aveam un transport special pentru domnul Negru aș fi vrut să-i vorbesc dar mi-era teamă de moșul acela. Avea o uitătură întunecată, de sadic. Părea mai în putere decât domnul Corbu, deși cam cocoșat.

–       Domnule Negru! am strigat după ce renunțasem să bat în ușă.

–       Nu-i acasă.

–       Ba da. Îl văd prin geam.

–       E doar corpul lui. El nu-i acasă.

„Lua-v-ar dracul de moși tâmpiți!”, am conchis, apoi m-am grăbit spre ceilalți beneficiari ai Bibliotecii Naționale. O pereche de această dată, de sexe diferite. De ce li se mai zice și opuse? Complementare nu-i mai bine? Doamna Momalia și Toma Feroiu. Un cuplu, oarecum. Aveau apartamente diferite însă îi găseam adeseori împreună. Când mergeau pe stradă, se țineau de mână. Ca îndrăgostiții. Doar că erau cam bătrâni. Momalia fusese profesor de filologie și publicase niște cărți de basme pentru copii, el era „om de știință“ care nu se pricepea la nimic, pentru că nu pricepea mai nimic. Nu era uituc, avea un mod ciudat de a asocia ideile. Tot ceea ce n-avea legătură cu el sau ea era criticabil. Domnul Feroiu avea o ingenio... de-asta, ingeni... ingenu... ingenuitate, s-o ia dracul! Nevinovăție, că-i stă mai bine! Infantilism, poftim! Dacă m-ar auzi Momalia, ar avea palpitații la inimă! Ingenuitatea lui se manifesta numai când erau împreună. L-am găsit și singur. Atunci era agresiv, obositor. Mi-a repetat de trei ori povestea familiei sale ce cuprindea regrete și dezvinovățiri, realizările științifice, aventuri cu femei, se lăuda cu experiențe sexuale, cancanuri,... Nu puteam să nu-l ascult, o lua ca pe-un afront. Fusesem avizat, era un împătimit al plângerilor trimise către autorități. Totuși, Momalia era personalitatea de remarcat în cuplul acesta. Grasă, cu piept proeminent și picioare scurte, gușată și severă, cu o cută accentuată deasupra ochiului stâng, Momalia ordona tot ce locuia casa aceea: „Pune asta acolo, ia asta de-aici, dă-mi asta, așază-te aici, nu acolo, aici, mănâncă tot te rog, a mai rămas, etc.!”

Domnul Feroiu, copilăros, vorbea mai subțire și mai încet, iar baba emitea numai apologuri, parabole, maxime, chestii de-astea. Ca o mașină de făcut cârnați. Poziția sa preferată era cu mâna sub bărbie să nu i se vadă gușa, dar mai și mergea și lăsa mâna jos. Încă mai putea merge... Am aflat că suferea de toate bolile organice, totuși, când se plângea de handicapuri, nu uita să afirme că nu fusese atinsă de ipotetica epidemie cerebrală care amenința să distrugă civilizația încă din secolul trecut.

–       Vai, dar nu-i bine să discutăm despre... Cum spunea Balboş dragă? „Despre ceea ce nu cunoaștem trebuie să ne îndoim...”?

–       Secretul, dragă! Să păstrăm secretul, iartă-mă!

–       Secretul? Cred că faci confuzie. Ar fi o imposibilitate să ții secret ceea ce nu cunoști.

–       Ha-ha-ha!

–       Pe de altă parte Verluciu spunea că cel mai mare secret pe care trebuie să-l păzești strașnic este necunoașterea.

Domnul Feroiu o privea cu adorație.

–       Am cunoscut oameni uriași, domnule... Domnul...?

–       E curierul dragă.

–       Parcă mi-ai servi o pilulă de Orbinol! Știu bine că este mesagerul! Ah cum mă împingi spre idiosincrazie codobelule, cum mă împingi către prăpastie, cum zicea bietul Pavian. Candidul. Simt că n-am fost înțeleasă. Știți domnule, am prins sensibilitate tocmai la medicamentele care mă pot trata și vai, mă umplu de spuzeală pe, pardon, toată poponeaţa...

Există, nu-i scorneală, asemenea oameni există, iar Momalia era o-ho-ho actriță talentată. Pretindea aplauze, se cerea singură la bisări, avea galerie, dar jocul ei, subtil, nu era înghițit de toți. De ignoranți...

–       Doamnă, eu sunt curierul. Nu trebuie, nici nu trebuie să rețineți numele meu banal. Folosiți un arhetip. Pentru dumneavoastră, om de cultură, o doamnă bine-cunoscută în lumea bună...

–       Hai, lasă-lasă...! Ah, bărbații!

Și Momalia a dat din deget lăsându-și o clipă gușa să fluture.

–       Feroiu mi-a spus că ai și tu micul tău secret literar. Așa-i?

–       Ah! m-am sfiit. Nu. Eu nu vreau să vă obosesc doamnă cu pretențiile mele... modeste, știți?

–       Domnule mesager! Se spune..., este parabola spusă de un mare înțelept, că trei copii au intrat în viață cu următoarele trăsături de caracter: unul era timid, altul suspicios, mereu gata de ceartă și al treilea, în fine, un îngâmfat. Care crezi că a reușit cel mai bine în viață?

Ce mai ghicitoare mi-a servit Momalia!

–       Bine doamnă, m-ați convins că binevoiți să vă uitați peste poveștile mele fără valoare!

–       Nu mi-ai răspuns la întrebare. Cine crezi?

–       Eu știu? Cel îngâmfat...

–       Nu. Cel suspicios. Era fiul Primului Mare Judecător al Consiliului Suprem.

A dracului Momalia! Dacă spuneam altceva o-nvârtea.

–       Șarada asta are alt înțeles. Dacă-mi spuneai „suspiciosul”, ți-aș fi spus „îngâmfatul”, iar dacă spuneai „timidul” alegeam pe oricare dintre ceilalți doi. De-aici poți trage o concluzie înțeleaptă: un complexat nu poate reuși în nici o condiție, chiar dacă tatăl său ar fi Președintele miniștrilor.      

În definitiv ce să reușească? Să facă un mare rahat! Era dificil cu Momalia. O putea ține în stilul acesta non-stop.

–       Ei hai! Ce literatură crezi că ar mai putea interesa astăzi? Ştiinţă-ficţiune? Fantastică, beletristică, propagandă? Ce literatură îți pare la modă? 

–       Avangardistă...

–       Cum e asta?

–       Ceva nou... Bulversant... Șocant...

–       Știi, ca în cântecul acela, „Șoc și deziluzie”!

Și a pornit o scârțâială subțiratică:

–       Strălucește-l și zi-i că-l aștept,

     Strălucește-l acolo unde e

     Și când va veni vorbește inimii sale omenești...

     O-o, Lume, nu te-ascunde!

     Dă-mi un remediu!...

  Un remediu? Pentru Momalia nu exista remediu. Trăia în trecut. Însă domnul Feroiu era încântat. Avea o fațadă de om fericit!

–       Trebuie să plec! Știți?, mă cam grăbesc.

–       Fugi să-ți dai întâlnire cu soarta, crede-mă, dragul  meu. Peste trei ore și jumătate vei fi părăsit deja lumea asta.

–       Am să mor?

–       Așa s-ar zice. Eu spun că mai degrabă ar trebui crezut Santoniu care afirma ascendentul Spiritului asupra Trupului. Moartea e vectorul ce a răspândit Plaga Decrepitudinii. Nu poate fi oprită manifestarea bolii care distruge trupul. Spiritul eliberat se ridică spre Lumină...

–       Sunteți vreun oracol doamnă?

–       O vizionară...

Am trăit și eu o revelație! Oare indivizii cărora eu le duceam „cărțile interzise” nu erau cei atinși de Plagă?    Și-atunci eu, cel ce intra în contact cu ei, nu eram cumva condamnat? O clipă doar, mi-a trecut prin cap toată fobia: „Viuuum!” Ce am de gândesc negativ? Aș fi fost lăsat liber? Și-apoi, privind la domnul Feroiu, cum să-l cred ciupit? Și dacă era spion? Îmi umbla prin cap spionul Feroiu... „M-ai cam prins hoțomanele! Nimic nu-ți scapă! Oare n-ai fi un bun apărător al ordinii, cu simțurile tale ascuțite?”, „Ia du-te de-aici! Ia mai du-te!”... „Ce gânduri bizare!”, ziceam în mine grăbindu-mă spre următoarea haltă, înainte să revin la firmă pentru a lăsa bicicleta       și-apoi să mă-întâlnesc cu Marcel...

„Mai iute, hai mai iute!” Făceam slalom printre oameni, printre stâlpi și clădiri, printre vehiculele, printre obstacolele organice și anorganice...   

Gelu Kolar m-a întâmpinat pe scara de intrare a casei:

–       Intră fără zgomot și vorbește încet!

N-aveam obiceiul ăsta, recunosc. Mă-mpiedicam de ceva, scârțiiau treptele, ușile, făceam zgomot, fac zgomot fir-ar să fie! Iar celulele auditive, strânse în rânduri sunt periate cu insistență de vibrațiile aerului, după aceea creierul, ah, creierul e vinovat de întreaga iluzie...

–       Ai fi o țintă sigură!, m-a încredințat. Te așteptam, a mai zis Kolar de parcă nu se vedea. Pe unde-ai mai fost?

Era un individ mai în putere, cu mustață, care-mi vorbea protector deși mă iscodea, asta știam bine. N-aș spune că se ferea domnul Kolar, cred că trebuia să mă simt vinovat de colaborarea cu forța ascunsă, „SICE – Siguranța cetățenească”, organizație de voluntari care veghea din umbră binele societății.

Mă luase scurt: „Pe unde-ai mai fost?”, fără introduceri inutile de genul: „Cum o mai duci?” ori „Ce mai faci”..., în fine, mai de-a dreptul:

–       Ce mai zice domnul profesor Corbu?

Locuia într-o casă la fel de mare, stătea singur, cel puțin așa pretindea însă am văzut o trupă întreagă de indivizi intrând și ieșind pe ușa din dos, nemaivorbind de zgomotele care se făceau la etaj: „O fi vreun șoarece”, al dracului șoarece, muta dulapurile! Prin urmare: „Pe   unde-ai mai fost, ce mai zice Corbu...”.

–       Ce să zică? Domnul Corbu muncește, scrie cărți, este un om cu preocupări stilate. N-ajung eu la nasul domniei sale. Să mor dacă-nţeleg ce spune! Eu nu-l ascult pe omu-ăla că bate câmpii și-mi ocup memoria cu lucruri inutile.

–       Păi, și ce subiecte au cărțile-alea? Cine-o să le publice?... Măi băiatule, tată, ce dracului umbli cu corbul vopsit? Păi e frumos? Tu crezi că eu nu știu? Știu foarte bine. Numai că uite, tocmai despre memoria ta e vorba în propoziție. Eu nu am aceste curiozități de amorul artei. Ce crezi? La mijloc e o forță mai tare decât a mea și a ta la un loc. Mi-e teamă să nu-ți contaminezi memoria. Pricepi? În ce organizație s-a implicat Corbu?

Am făcut pe niznaiul: „Ce”, adică... „mă privește pe mine?”

–       Ori ești prost, ori vrei să mă prostești. Măi frate, tocmai lucram la inițierea ta în artă... Mă zbăteam pentru tine... Eh! Credeam că ai prins ceva...

–       Ce artă domnule Kolar? Arta filajului?

–       Nu mă boule, arta supraviețuirii.

Ah! Am văzut parcă prin bezna camerei o persoană, o umbră, care-l înlocuise pe Kolar. I-am văzut coarnele, copitele și coada... Pentru ce seamănă Dracul cu un om  travestit în bou?

–       Ei, hai domnule Kolar, ce mă atingeți la supraviețuire? Cine sunt eu? Un amărât de curier, plimb niște cărți puturoase pe care mi-e și teamă să le ating de vechi ce sunt, darămite să le citesc... Merg la indivizi care nu-mi produc nici o simpatie, duc o viață anodină, iar dumneavoastră mă mai și amenințați! Nu înțeleg, de ce   v-ați pus ochii tocmai pe mine?

–       Că ai fost ales, că ți se face cinstea să-ți arăți recunoștința, nerecunoscătorule, față de națiune și de Marea Doamnă, boule! Nu simți că se întâmplă ceva cu tine?

Avea un fix Kolar în ziua aceea. Nu înceta să mă laude asemănîndu-mă unui animal mare și cornut pe care-l hrănesc oamenii pentru a-l sacrifica... Pentru ce oare Dracul... – adică ce-i Dracul? Omul-bou, un zeu păgân –, ne îndeamnă la nerecunoștință? E o aglomerație de ispititori în viața noastră încât n-avem la ce discerne, inițial toți ne vor binele și-apoi ne dau cu tifla: „Te-am avut, prostule!” Vânătorii de suflete, adversarii Marei Doamne și ai cetățeanului de soi, ori de rând, cam ca mine... îm, ce să spun?, eu n-am crezut povestea asta...!

–       Deviza noastră este: „Știrile sunt vechi, fraierii sunt noi”, știi?

În momentul acela uzina electrică aflată destul de aproape, în zonă, porni să emită sunete acute și puternice acoperind vocea lui Kolar, care porni să strige:

–       E nevoie de indivizi care să răspândească știrile. Cum să aflăm de cine să-i ferim pe cetățenii simpli? Cum să ne ferim noi de ei? Asta ar fi treaba...

Zgomotul încetase iar Kolar auzindu-se urlând scăzu glasul:

–       ...ta.

–       Să răspândesc zvonuri?

–       Știri, întâmplări, noutăți,... Îți aduci aportul la liniștea cetățeanului. Și mai vreau să-mi spui... ce-ai vorbit cu doamna Momalia? Tot... Memoria ta este importantă... pentru frăție.

–       Care... Adică ce frăție?

–       Frăția este o legătură între frați, netotule!

–       A!

Încerca să mă ducă domnul Kolar. Halal strategie!

–       Domnule Kolar, i-am zis, pentru ce nu mă  întrebați niciodată ce mai face domnul Negru? Aveți o slăbiciune pentru moşu-ălalalt, domnul Corbu?

–       Cine-i ăsta?! s-a mirat. A, știu! Știu. Nu-mi spune, că știu. E celălalt eu al lui Corbu. Ai observat și tu că are personalitate dublă? Parcă ziceai că nimic nu te interesează?

Ce personalitate... visa Kolar? Doar îl văzusem         de-atâtea ori pe Negru! E drept că nu se afla pe-acolo și domnul Corbu. Cărțile erau trimise pe numele său...!   „Fir-ar să fie de amețeală! Ce-ar fi s-o las dracului de meserie?” Atâta doar că trebuia să fiu dat afară, dintr-un motiv care nu ținea de voința mea, altfel riscam să ajung indezirabil și să fiu trimis să muncesc în mină.

–       Pentru ce crezi tu că se machiază și se parfumează Momalia? Pentru că e urâtă și împuțită-ă-ă! Hă-hă-hă!

–       Doamna Momalia? Păi și domnul Feroiu se machiază și se parfumează...

–        Nu cunosc persoana.

Domnul Kolar se distra puțin cu nervii mei care mă cam lăsau și, înainte să dau frâu liber mâniei mele, a spus:

–       Ei gata acum, dă-mi coletul și pleacă! Mâine te prezinți cu povestea detaliată a întrevederii tale de azi cu doamna Momalia. Eu am să-ți dau o foaie cu povești adevărate, și o listă de persoane cărora să le transmiți. Aștept o colaborare fără rezerve. Am să te invit să faci o călătorie uimitoare în lumea noastră adevărată, fără ascunzișuri. Merită...

„Un fățarnic nenorocit, Kolar”, gândeam cu teamă totuși, imaginându-mi că, într-un fel, SICE îmi monitoriza gândirea...

 

„De-o vreme am devenit anormal! Mi se întâmplă tot soiul de bizarerii!”, îmi ziceam constatând că în coșnița bicicletei rămăsese o carte fără destinatar. „Cum s-a desprins din pachet?” Am trecut prin apropierea centralei electrice, una din cele douăzeci de centrale care foloseau curenții ascendenți de aer și care scotea un zgomot acustic grav ce toca nu doar auzul dar și carnea oamenilor și animalelor din zonă. Alergam spre redacția ziarului „Avanprost” să văd ce mai face domnul Marton care-mi rămăsese dator, nu doar pe credit ci și moral, după ce-mi dăduse un șut în fund ultima oară când trecusem pe-acolo. Iată, după cum zisese Augustin, că mă iubea încă! Sediul fițuicii amintite era în drum, altfel nu deviam din traiectoria spre centru și am ajuns, la timp, în fața clădirii vechi, am prins bicicleta de stativul pentru asemenea vehicule, am luat cartea și am urcat spre redacție. Nu era singurul ziar cu redacția în clădirea aceea, mai erau patru, editura se găsea la câteva străzi mai departe într-o clădire fără etaj, acolo se făcea și tipărirea, dar ziariștii se țineau la distanță de aparatul care stropește cu vopseaua toxică. Am auzit spunându-se că se moare dacă stai pe-aproape însă n-am intrat niciodată acolo. Eu am avut treabă doar la redacție. Îi cunoșteam pe cei mai mulți dintre scriitorii de la „Avanprost”. Cred că i se potrivea supranumele. Nimic nu-mi plăcea la ziarul ăsta, de la nume, formă, la editoriale, știri, așezare în pagină, oameni... Dar îl citeam. Era singurul  ziar pe care-l citeam. Celelalte știri le aflam de la interviziune (numită și „metroviziune”). Deși mă grăbeam, am urcat încet pe scară, i-am salutat pe toți tipii care se aflau pe scări ori pe coridor și am ciocănit în ușă să intru la redactorul șef. Acesta stătea pe fotoliu, cu picioarele încrucișate pe birou și fuma dintr-o lulea, iar fumul cuprinsese bine toată încăperea. Alături mai erau câțiva dintre colaboratorii săi obișnuiți și păreau strânși într-o ședință obișnuită de constituire a numărului din ziua următoare. De-aia-i zice ziar, nu? că iese zilnic... sau jurnal, sau cotidian, sau... foaie de știri despre ieri-azi-mâine. Auzeam ce vorbesc încă de pe hol. Coroianu spunea că degeaba încearcă să introducă pe prima pagină știrea potrivit căreia Consiliul General intră în vacanță atâta vreme cât nimeni nu știe unde-și petrec vacanțele marii magistrați: „Cine i-a văzut? Dumneavoastră? Tu? Tu?...”, „Cursa de ogari: Fariseul i-a luat fața lui Caro în ultimul moment!...”

Și-atunci mi-am făcut intrarea eu, prin fum.

Intrarea mea i-a amintit lui Velceanu cum au fost eliminați cei cinci spioni din casa conspirativă aflată în strada Raul Celmare din cartierul 12...

–       Priviți stafia! Mereu apare când e vorba de împărțit. Ce-ai adus, ce ne-ai adus, Capsulă? Ceva de pagina întâi? Uite ce povești s-au ivit din ziua în care ne-ai lăsat! Una spui și rânjești, te săruți la poză pe toate părțile rușinoase, ca apoi s-o întorci...  Politica, ce curvă, domnule!

Chestia asta de pe urmă eu o ziceam. „Politica...”, chestia aceea...

–       Ce curvă, domnule...!

Ziceam lui Marton:

–       Aveam un titlu răsunător pentru mâine: „CRIMA MONSTRUOASĂ COMISĂ DE UN FUNCŢIONAR AL BIBLIOTECII NAŢIONALE”.  

–       Vrei să mă omori? s-a arătat uimit afișând un rictus domnul Marton, apoi și-a dat pălăria pe spate și s-a relaxat pe scaun. Vrei să mă omori? N-aș fi întâiul redactor șef care devine jertfa jocurilor murdare de culise, nu? Știam că ești implicat în mișcarea aceea radicală... „Opinia...” Mă... te rog să fii mai explicit. De când există ziarul ăsta, cu istoria lui, aș spune, glorioasă, de când e statuia sabiei lui Grevanu, de-atunci a fost fondat ziarul, ia uite, „Fondat în anul 271, ziar independent”, un an de coșmar..., ei bine, niciodată nu a avut o echipă mai incapabilă, de asemenea sule blege care nu pot să lege o ediție mai de Doamnă-ajută...

Marton, mare poet, declarat!

–       Domnule Marton... („Te bag în mă-ta dacă mai ești ireverențios!”). Domnule redactor șef, încă n-am înțeles cine are pachetul majoritar, a cui politică se urmează...

–       Ești tu capabil să înțelegi ceva? Asta ar fi uimitor mă, Capsulă, hă-hă-hă!

Marton îi botezase pe toți „sulă“ să nu se-ncurce-n nume, eu îmi datoram porecla remarcii sale: „Tu ce te crezi mă, cap de sulă?” Ceilalți vigilenți și din spirit de imitație mi-au zis „Capsulă”.

–       Eu cred că e SICE.

–       Poftim?

–       Ce face? săriră toți redactorii. Asta-i „lovitură de palat”!

Făceau referire la șmecheria care ruinase prestanța regelui în ultimul an de grație regală și adusese dictatura Consiliului său. Fusese revoluție, e clar, tot nărodul se călcase-n picioare pe stradă, declarând de-a valma iubirea pentru aceeași stăpâni dar vopsiți. Atunci s-a ițit sfioasă, apoi s-a pornit să ragă, o clasă de profitori, „Măgarul revoluționar”. Marton s-a scărpinat în barba căruntă și a strigat cu voce lui de stentor: „Ia stați, ia spune titlul ăla: Crima..., care?”

–       CRIMA MONSTRUOASĂ COMISĂ DE...

–       Atât!

Marton și-a scos degetele din barbă spre a-și îndepărta luleaua:

–       E! Mare, sus, negru, dar cu o scursură ca de sânge: „CRIMA MONSTRUOASĂ ASUPRA... MAREI DOAMNE?” Nu se poate. „MARELUI JUDECĂTOR?” Mnu... „MINISTRUL...?”, „PREŞEDINTELUI CONSI-LIULUI DE MINIŞTRI?”, „... DE MINIȘTRI!”. Asta știre! Vom  dezminți... dacă e cazul... Hă-hă-hă! Treci și scrie, tu ai venit cu știrea asta!

–       Eu?

–       Repede biografia ministrului Cartigea. Mă Capsulă, mă băiatule! Unde-ai fost până acum? „Profilul psihologic al asasinului...”...

„Asasinat politic! Senzație în localul de lux Baricada! Astăzi, la ora...”... Ce oră să fi fost? Ora 22 și ceva... Istoria unui fapt petrecut în viitor! „La ora 22 și 5 minute, un tânăr abia intrat în salon s-a repezit asupra domnului Cartigea care-și consuma liniștit cina și i-a înfipt în inimă propria furculiță. La crimă au asistat înmărmuriți angajații localului și gărzile de corp. Știute fiind înclinațiile sexuale (un clișeu) ale președintelui, tânărul a fost confundat cu unul dintre apropiații săi. Se pare că tocmai pe această asemănare au mizat și asasinii, spun asasinii deoarece în mod cert, această crimă odioasă a fost bine pregătită și dusă la îndeplinire de o organizație interzisă, ale cărei ramificații urcă până la nivelele înalte ale sferei puterii. Aparent, criminalul este un funcționar umil de la Biblioteca Națională, dar cercetările imediate întrevăd o filieră grozav de ramificată...”

Ce împinge un scriitor să scrie, un jurnalist să caute știrile, senzațiile anului? Să fii mereu în căutarea unei idei bune, să oferi un vis fiecăruia, un gând mic pentru fiecare specie vie a pământului? Suntem din ce în ce mai mulți și, paradoxal, tot mai singuri, mai solitari...

Nu mai puteam ajunge la sediul Bibliotecii astfel că am pedalat spre centru. Eram deja în întârziere. Mă apropiam vertiginos de peretele roșu deasupra căruia se afla un mare panou cu atletul ce zboară într-o săritură ventrală, cu un picior deasupra ștachetei și celălalt în flexie, privind jos, către mine. O fi trecut dincolo fără să atingă? Am ajuns la „Caruza”, am prins bicicleta de stâlp, am luat cartea...: „Ce titlu are?” Manuscris o fi fost, dar tipografiat, cu coperți groase, învechit,...

–       Hei, salut!

Marcel așezat între două femei la o măsuță se ridicase să-mi facă semn.

M-a prezentat și mi-a prezentat femeile, Gina și Melisa zisă Mitraliera (oare nu era secretara lui Augustin?), două blonde care se plictisiseră așteptând:

–       Am întârziat, m-am scuzat, a fost o zi nebună... Uf! Îmi revin greu, iertați-mă! Ce sărbătorim?

–       Pe tine aiuritule! De fapt tu faci cinste. Ai fost publicat, ai uitat bătrîne?

–       Am fost publicat...?

Gina se uita direct în ochii mei, apoi și-a plecat sfios privirea. „De unde o cunosc?”

–       Fata asta te admiră, mi-a șoptit la ureche Marcel. Ți-a citit povestea aia cu... bobocul... și-mi zicea că ai talent... Ești deosebit, înțelegi?

Ah! Scrisesem ceva... o prostie... o luasem de la altul, virușii circulă și-i prelucrăm să devină indestructibili... Bine, eu îi prelucrez, să nu vorbesc în numele altcuiva. Orice aluzie sexuală mă destinde. Uit problemele monstrului din tigvă, algoritmii lui scârboși, bălăceala în care mă implică... și mă înfoiară alt simț. Îm! Este mereu asociat cu dansul acest simț. Pasul în doi, strângerea de mână, ritmul... Scrisesem, cum ziceam... Dar nu era ideea mea, o subtilizasem, să zic așa, însă cum nimeni nu mă acuzase de plagiatură, profitam... Ia mai dă-i dracului! Toți profită de ideile altora. De fapt asta am făcut toată viața, am imitat, ce să mă ascund după deget. Mie-mi spuneți? O ruină, dar ce mai puteam salva? Un „creator” este la fel de inteligent ca exegetul său? Păi n-are cum să fie. E ocupat cu legătura, canalul care s-a deschis între el și Ceofi, Demiurgul, nu? Finețea este comisă de translatori, de comentatori. Știți poezia cu Demiurgul imperfect? Nu doar imperfect dar și vindicativ. Despre mama lui, de... mamele sale cele înțelepte? Despre ce vorbeam?... Despre fesele Ginei. Ce plăcere să le vezi că mișcă... pe ritmul muzicii moi de tonomat... Mă legănam gânditor în ritmul acelei mișcări... Fetele s-au deplasat către toaletă să-și pudreze năsucurile și eu rămăsesem cu Marcel să-mi sorb ușor coctailul „Bar”. Îmi plăcea să-l prepar singur din alcool și alte câteva ingrediente, mentă, un pic de apă acidulată, zahăr, gheață... Să-l amestec insistent și absent, rătăcit în mintea mea proastă...

–       Fetele ne invită la un spectacol, mi-a zis Marcel, peste drum, la teatru.

–       Eu sunt destul de însurat, tu nu prea, m-am codit. Nu sunt costumat pentru un spectacol, am bicicleta cu mine și cartea asta, nu știu cui trebuia s-o expediez...

Câte motive!

–       Cred că s-a desprins dintr-un pachet.

–       Este o carte interzisă? Nu te-ai uitat în ea?

–       N-am chef de încurcături, mi-e teamă și să-i privesc coperțile... Nu mă ispitește chiar deloc asemenea idee.

–       Dă-mi-o că mă uit eu! N-are titlu? „Memoriile unui om atins de adevărata lumină“! Ce carte-i asta?

–       N-o răsfoi aici? Vrei să ne  înghită mina? am șuierat către el.

I-am smuls cartea din mână. Ce dobitoc! Mereu face pozne Marcel ca un copil tembel... Stop! E poezie!

–       Asta citesc handicapaţii ăia pe care-i vizitezi?

–       Nu știu. Mi-e teamă că i-am luat din greșeală manuscrisul domnului Corbu.

Neplăcută amnezie, nu-mi aminteam să-i fi dat cartea! „Neatent mai sunt. Trebuie să i-o înapoiez. Ce-o mai fi căutat bietul om!”

S-au întors fetele de la closet, ușurate și proaspăt refardate, vorbind ceva amuzant: „A-ha-ha! A-ha-ha!” Ce puteau să-și spună? Văzându-le expresia, imediat m-a lovit: „Sunt curve?”, l-am întrebat pe Marcel. Amicul meu a dat din mână: „Las-o moartă!”, dar n-aveam de gând s-o las, așa că n-am pierdut ocazia, când Marcel și Mitraliera s-au dus să danseze, și am întrebat-o pe Gina:

–       Sunteți târfe?

Ce-i drept sunt lipsit de tact. Femeia s-a simțit ofensată: „Suntem dame de companie”, mi-a zis strâmbându-se.

„Nu mai spune! Și pe-a cui cheltuială v-a angajat Marcel?”, „Dacă vede nevastă-mea nota de plată are probă de divorț! Asta mi-ar trebui, să mă dea afară și din casă!”

Of, multe probleme se îngrămădiseră în capul meu într-o singură zi!

Am plecat din localul acela ușor amețit. Trăsesem un pic și din țigara lui Marcel, o încercaseră și fetele în toaletă... Se schimbase registrul de priorități. La dracu’!, dacă nu te distrezi când se ivește ocazia, cum să ai satisfacția că înșeli destinul abject care te pune să muncești pentru a-ți plăti fiecare clipă de viață? Ce monstru societatea și ce morman de rahat civilizația! Gina își pusese pe cap un basc, avea părul tuns scurt, era așa de veselă, de drăguță...

–       Ce te-a împins spre... asta..., meseria asta?

Meserie o fi?

–       A-ha-ha! A-ha-ha!

Ce-am spus așa de nostim? Am văzut pe stradă un omuleț ciudat, cu pălărie, privind-o insistent, o femeie frumoasă te face să întorci capul (ori era agasat de accesul de ilaritate),... Cred că era din cauza cânepei. M-am uitat înapoi către săritor și mi s-a părut că zbura încet peste ștachetă: „Încearcă și tu!”, îmi spunea, „Încearcă, ce-ai de pierdut? Oricum nu-ți aparține nimic.” E-he-he! Nu-nu! Era o fantasmă. Am intrat în clădirea veche a teatrului Masca. Se interpreta piesa, dacă nu mă-nşel... „Dacă nu, mă-nşel!”, un spectacol interactiv, dintr-ăla care-i implică pe spectatori. N-am înțeles prea bine ce anume ni se cerea. Am fost dotați cu recuzită, eu am primit o cravată, niște bretele pentru pantaloni. Și o pălărie. În sală erau spectatori care se hlizeau: „Hi-hu-hă-hî-ha-ho-he”, am epuizat vocalele, un amețit se încurcase-n pantaloni, tocmai se descotorosea de dânșii: „Scoate cămașa! Nu, lasă cămașa că miroși urât! Hă-hă-hă!”, Aoleu ce comedie proastă! Eram în culise și așteptam să intru. „Ce fac eu aici?” Marcel se îmbrăcase în pantaloni prinși cu cleme...

–       Ce faci cu ăștia?

–       Se dezbracă mai repede.

–       Și unde mergi?

–       Las’ că vezi tu!

După ce bețivul s-a prăbușit peste indivizii care se aflau în primul rând, nu se înțelesese cu pantalonii, au ajuns pe scenă Marcel și Mitraliera Melisa. Mitraliera purta o fustiță roșie, câteva accesorii peste bust și un voal deasupra capului... Au intrat dansând fără să le cânte nimeni. Ra-ta-ta-ta... -ta! Marcel era și trompetă. Și s-au apucat să se frece unul de celălalt. Apoi el a dezvăluit-o. M-am uitat după Gina... Nu era în culise. M-am rotit prin spate, am ajuns în partea cealaltă... Pe scenă Marcel tocmai își aruncase pantalonii rămânând în chiloți, iar Mitraliera avea sânii dezgoliți. Am coborât: „N-ați văzut o tipă blondă, așa și așa...!”, „Ba parcă tocmai a ieșit...”

–       Gina! Gina, unde mergi?

Am văzut o femeie care se grăbea urcând pe stradă, strada era-n pantă. „Gina!” Dar femeia nu mă auzea, ori nu voia să m-audă... M-am întors, alergând după Gina, către săritorul ventral. Ce-aveam cu ea? Aveam fumurile drogului în cap. Ce s-o mai lungesc, femeia mă incitase. Astfel încât am urmărit-o până am văzut că intră în clădirea de la colțul străzii, am trecut și eu de ușă, portarul dormita în gheretă, și m-am strecurat fără să fac zgomot. Am privit pe scări... Nimeni. „Unde-a putut intra?” Am luat-o ușor în sus: „Vai!, am uitat complet de bicicletă!”. Cartea în schimb era la mine, se lipise de mâna mea. Am căutat să deschid o ușă la etaj și am constatat că era intrarea într-un lift... ori altceva. Am văzut un buton pe care era scris „Pornire” și am apăsat. M-am simțit pendulat în aer și am constatat că mă aflam deasupra străzii într-o cabină suspendată. Se deplasa de-a dreptul spre „săritor”. M-am întors către strada roșie, roșie nu doar din cauza materialelor de construcție dar și datorită iluminatului. Câteva mogâldețe se mișcau încă, sunase deja stingerea și mă gândeam că pot să stau la poliție, e distracția agenților să-ți găsească o neregulă pentru a te obliga să plătești că te-au găzduit câteva ore. Am mai fost, nici să dormi n-ai unde. „Oare a plecat în aceea cabină? Când a avut vreme să se și întoarcă?” De fapt erau două cabine. Pe cealaltă o vedeam în dreptul ochiului, îmi închipuiam că „săritorul” își ia elan și închide ochii: „Hop!” și e dincolo. Ținea ochiul deschis. Celălalt ochi abia se vedea. M-am așezat, era o băncuță, și am așteptat să ajung. N-am stat mult. Curând am simțit că pendularea s-a oprit și mă aflam pe teren solid. Sărisem de ștachetă! Ușa cabinei s-a deschis și am ieșit de-acolo să văd unde ajunsesem. Un individ a venit către mine și a întins mâna să-mi ia pălăria: „Ia mâna de-aici”, l-am repezit! Și am pătruns pe ușă într-un local de lux, foarte bine luminat. A doua persoană care m-a întâmpinat a fost Marcel: „Cum de-ai ajuns... Cum puteai ajunge...?”

–       N-ai auzit de efectul oglinzii, fraiere?

Efectul oglinzii? Am afișat o expresie de stupoare: „Ia mai mergi la dracu’!”.

–       Ai pătruns într-un coșmar, fraiere!

–       He-he-he! Ce m-ai dus! Așa-i?

Însă tot nu aflasem cum ajunsese acolo Marcel. Dar nici nu cred să mă fi interesat prea tare. Localul era vast, avea separeuri, chiar și loje, oameni îmbrăcați pretențios, se dansa tango, era bine...

Un soi de lacheu m-a întrebat cum mă numesc: „Domnul...?”.

Eram neinvitat, ce să-i spun? „Nu contează...”.

–       Domnul Nucontează!

Lumea s-a întors către mine de parcă eram tocmai musafirul așteptat!

–       Știi ce se petrece aici, Marcele?

–       Se petrece intrarea ta în societate. Încet dar sigur ești pe cale să te realizezi încă din viața asta. Ți-ai găsit calea, fraiere!

„Ia te uită”, domnul Kolar!

–       Credeam că n-ai să mai vii. Însă ai avut o ispită minunată. Gina! Vino draga mea! Ține-i companie băiatului ăsta care-și începe azi cariera!

–       Mă zăpăciți complet! Ce carieră domnule Kolar?

–       Ia mai bine un pahar, consumă încet lichidul, savurează-l, nu ca boul, și vei găsi mai ușor răspunsuri! Hai, clătește-ți gura și ochii!

L-am văzut, sprijinit cu spatele de o coloană, pe Tristan, așezat cumva pe un parapet de marmură. Toată sala era tapetată cu marmură roșie, unică, atât de stranie, peste care iriza o lumină jucăușă ca reflectată de undele unui râu, ori lac... Lângă domnul Tristan mi se păru că-l văd pe Feroiu sau pe Augustin, dar cum aceștia semănau destul de bine, ca fizionomie vreau să zic, îi puteam lesne confunda de la distanță. 

–       Știi sub ce nume este cunoscută pardoseala pe care calci acum? „Marmura sufletelor pierdute”. Legenda spune că această marmură a fost făcută de Gramon, lacom de suflete, care a plănuit să le fure novicilor, de cum calcă pe ea, cu ajutorul magiei. Astfel că a inventat cea mai frumoasă marmură roșie dintre toate câte există în lume și a plasat-o unde vor fi atrase victimele de discipolii săi.

Gina se apropiase de mine surâzând, întinzându-mi un pahar. Ca o prințesă din basme de frumoasă, era îmbrăcată într-o rochie minunată, cu o diademă pe cap... O zână...!

–       Ești tare frumoasă, am mormăit.

–       Să ciocnim, a zis. Gustă! Eternă-i Frăția!

Și toți cei prezenți au spus la fel: „Eternă-i Frăția!”. Parcă aș fi fost botezat.

–       Spune și tu!

–       Nu vreau să fiu frate cu tine...

–       Este doar o parolă, ce naiba! Căpos mai ești! Sunt atâția oameni importanți aici care vor să te audă spunând că ești alături de ei!

Eram pe cale să-mi vând sufletul. Simțeam! Cunoașteți senzația? Îți reprimi echilibrul, aluneci...! Ce-i acela „suflet”? Un fluture, un gândac, un... un șarpe? Eram un ucigaș. Înfrânasem intenții de anihilare a unui număr de persoane că nu mai conta ce făcusem în mod fizic. Voiam doar să redau libertatea sufletelor închise-n materia lor uricioasă și dăunătoare. „Ciudată asociere”, ar putea spune un psiholog versat, „ăsta precis are gărgăuni la cap!”. Să zic: „Eternă-i Frăția!?”...

Un cor de mulțumire a aprobat. Consumam o băutură dulceagă, aromată excesiv, din cine știe ce râmă stoarsă...

–       Ai auzit de întâmplarea petrecută în strada Prieteniei? a încercat o vorbă cu mine doamna Bratu, o femeie bățoasă, cu pieptul împins înainte, dar fleșcăit... – cam trecută doamna Bratu!... –, un horror autentic! Casa blestemată, un tânăr și-a ucis familia, demonul galben, ușa care dă în iad...

–       Un demon galben? N-am auzit nimic și nici nu vreau să aud.

–       Cum n-ai auzit?, s-a mâniat domnul Kolar. Parcă semnai știri într-o fițuică publică...

–       N-am mai fost de secole pe-acolo...

Dom’ Kolar m-a privit suspicios. Adică-ă... uitasem deja pe cine slujește...?

–       Doar în seara asta, dar în grabă...

M-am uitat cu atenție împrejur... Nu cumva...? L-am identificat pe domnul Augustin, cu certitudine era el, undeva, într-o lojă, alături de alți indivizi...

Cum de ajunsesem acolo? Nu era deloc bine.

–       Știi draga mea din ce sunt făcute chifteluțele de la „Marte Dedal”?

Cele mai populare localuri din centru...

–       Din carne de vită.

–       Carne de vită, zici? Am văzut raportul „NPR” că „Dedal” face chifteluțe numai din rectul bovinelor...

–       Du-te de-aici! Vai ce oroare!

–       Stimate doamne, s-a introdus, confidențial, vorbind în șoaptă, Kolar, aveți grijă unde mergeți să cumpărați parfumuri! Nu vă duceți la magazinul „Gore” din Cartun...

Cartun este aproape de zona unde sfredelitorii de rocă au construit Marele Depou și de unde pornește „Magistrala de șine”; este îndepărtat de centru, prin urmare misterios în tot ce cuprinde sau prezintă. Eu am călătorit cu omnibusul dar niciodată cu automotorul electric. Nu știam pe nimeni să fi mers cu el. Interviziunea ne dezvăluia localitățile, ființele, ne formase cunoașterea. Kolar le-a spus celor trei dame adevărul despre „Gore”:

–       Se bănuie că oferă pentru încercare un eșantion de parfum, de fapt eter... Femeia care-l inhalează adoarme  și-apoi e violată de cel puțin zece bărbați fără măcar să simtă...

–       De unde știți domnule dragă?

–       N-ați aflat unde lucrez doamnă?

–       Ah, desigur, dumneavoastră trebuie să știți tot ce mișcă pe lumea asta!

–       Evident... He-he!

Domnul Kolar își răsucise mustața mulțumit și s-a întors către mine făcând semnul acela din sprânceană care voia să spună: „Astfel se răspândește adevărul, frate!”. Tocmai ne înfrățiserăm. Am privit-o pe Gina care strălucea mândră în apropiere:

–       Spune-mi, frumoaso... ce caută femeile într-o frăție?

–       Femeile sunt ori nevestele ori concubinele fraților. Astăzi este o reuniune specială, se așteaptă un eveniment. Despre ce este vorba, recunosc este o surpriză pe care au pregătit-o maeștrii. Doamnă Geboiu, folosiți ulei de Mandrel pentru gătit?

A cui soție sau concubină era Gina? 

–       Desigur, este cel mai bun. I se face reclamă, nu? Doar nu mă otrăvește guvernul!

–       Dar care-i treaba guvernului aici? Vi s-a întâmplat să vă controlați colesterolul în ultimul timp?

„Ceva este nefiresc în comportamentul indivizilor.     S-au adunat să se înșele unii pe ceilalți. Poate-i ziua păcălelilor!”

–       ...Și a găsit că i s-a mărit semnificativ de când soția îi gătește cu uleiul de Mandrel. Și atunci l-a dus în Institutul său din Orașul suspendat pentru a fi supus cercetării științifice. Domnia sa mi-a spus confidențial, datele încă nu sunt publice, impactul ar fi prea mare, că este o substanță formată dintr-un lanț de acizi grași care distrug mielina nervilor și produc o boală degenerativă numită distrofie adeno-leucocitară. Colesterolul crește progresiv astupând mai întâi vasele sanguine periferice, producând o roșeață a epidermei ce pare sănătoasă...

Doamna Lupușor: „Să știți că așa este. Aveam nivelul colesterolului de 150. După ce-am folosit ulei de Mandrel am ajuns la 260. Cinci ani după ce am renunțat la el abia a scăzut la 160. Face pete care nu ies cu nici un detergent...”...

–       Despre lucrătorii din fabrica producătoare, se spune că au avut probleme cu gingiile, le cad dinții, au vederea încețoșată, unghiile gri, își pierd auzul, le cade părul,...

Simțeam deja că-mi face greață scârboșenia în care mă afundasem și, pentru ca dezgustul să se completeze a apărut, de niciunde, Marton.

–       Ca să vezi! Ne-am regăsit deja! Ia vino aici!

Și m-a tras într-un colț al încăperii, apoi a scos din buzunar un ziar. Îl mirosise și-a zis: „E proaspăt.  Miroase-l și tu!”

„CRIMA MONSTRUOASĂ...” O minciună!

Am privit alte titluri... Doar minciuni,... minciuni, falsuri, neadevăruri,...!

–       Ți-l las să-l studiezi! Mă-ntorc imediat.

Se părea că preluase toate zvonurile care circulau printre oamenii aceia, ori erau noile zvonuri? 

 

TITLURILE ACTUALITĂȚII

Poliția a început o campanie pentru fluența circulației pe trotuare, împotriva opririi pietonilor;

Experții de la Serviciul Protecția Cetățenilor spun că pasagerii din omnibus ar trebui să poarte centură de protecție, deoarece când se frânează violent aceștia se pot accidenta;

Un bețiv a stat nouă luni  într-o cutie de contrabas;

Șef de haită al hăcuitorilor caută arme;

S-au descoperit picăturile pentru ochi cu efect nelimitat;

Încă un profesor pleznește elevii plictisiți;

Minerii refuză să muncească și după moarte;

Pictură furată expusă într-un copac;

Cancer pulmonar descoperit în ciupercile epidermice ale femeilor;

Două surori s-au regăsit după 10 ani într-un supermagazin;

Nou vaccin care conține rabie;

Războiul s-a domolit, speranțe de pace;

Educația sexuală a fost întârziată. Profesorii cer antrenament;

Nu refuzați niciodată infecția cu herpes de la iubit;

Marele Pot al Tombolei de Anul Nou este, întotdeauna, câștigat de altcineva;

...

Acest ultim titlu prezenta povestea de mai jos. Este probabil puțin perturbată de amețeala pe care o suportam, însă nu m-am atins de înțelesul ei subtil...

 

Domnul Brătescu lucra la ziarul Libertatea, era șef, însă a plecat de-acolo. Un scârbos. O javră. Subalternii  s-au gândit să-i joace o farsă de Revelion pentru că și el avea obiceiul să facă tot felul de glume nesărate. Când s-a dus la toaletă, i-au căutat în portofel și au găsit biletul la Marea Tombolă. Au notat numerele și au vorbit cu servitoarea să participe la gluma pe care intenționau s-o facă. Femeia s-a întors după o jumătate de oră și a întrebat dacă cineva dorește să cunoască numerele care  s-au extras la biletele pentru Marea Tombolă de Anul Nou. A lăsat notița cu numerele care luaseră marele pot, dar și alte câștiguri suplimentare.

Brătescu s-a uitat la numerele de pe bilet apoi le-a comparat cu cele aflate pe biletul său. A devenit brusc tăcut, și-a băgat portofelul în buzunarul jachetei, s-a așezat respirând repede și adânc, cu privirea răvășită... După vreo două minute și-a scos iar portofelul și s-a uitat la numere cu mare atenție. După aceea a sorbit băutura, s-a ridicat pe scaun și a strigat puternic să fie auzit:

„Vreau să știți cu toții ceva. Am fost încurcat cu secretara mea câteva luni. Îmi displăceți și mi-a fost greață să lucrez la ziarul ăsta. Puteți merge cu toții la dracu’, pentru că am câștigat marele pot al Tombolei și vă părăsesc...!”               

Sfârșitul slujbei. Sfârșitul căsniciei. Sfârșitul poveștii.

 

Soarta ne așteaptă dincolo de moarte

Tânăra domnișoară Proteanu este deja celebră. Acum două-trei luni a murit datorită unei supradoze de medicamente. Doctorii au conchis că inima a încetat să mai bată astfel că a fost dusă la morgă. Aici, fata a fost violată de tipul de la pompe funebre. În timpul violului fata și-a revenit și a țipat. Oamenii care s-au grăbit să vadă ce se întâmplase au descoperit cu uimire o fată care se trezise în patul mortuar lângă un necunoscut pe jumătate gol, iar acesta era chiar cioclul. Individul a fost arestat, dar părinții au pornit o acțiune de eliberare a violatorului. „Fără el, fata noastră ar fi moartă“, cred ei.

 

 

Știri importante pentru cei cărora le place să privească sânii fetelor

„A te uita la sânii femeilor” e bine pentru sănătatea bărbaților și le poate adăuga ani buni de viață, au descoperit, în sfârșit, experții medicali. Potrivit Jurnalului de Medicină al Societății Tirzan:“ Doar 10 minute de privit la farmecele unei bine dotate femele este aproape echivalent cu 30 de minute de exerciții fizice” a declarat gerontologul Dr. Carin Viterbeau. Doctorul Viterbeau și colegii cercetători de la alte trei spitale, au ajuns la această concluzie după ce au comparat sănătatea a 200 de pacienți masculi – jumătate dintre ei au fost instruiți să privească zilnic busturile femeilor, celorlalți li s-a cerut să se înfrâneze să facă acest lucru. Studiul a relevat că după cinci ani, privitorii de sâni aveau o presiune mică a sângelui, o rată a pulsului mai mică și mai puține probleme cu bolile arterelor coronariene.

„Excitația sexuală face inima să pompeze și crește circulația sanguină“, explică Dr. Viterbeau. „Nu e nici o îndoială. Privirea fixă asupra sânilor îi face pe bărbați mai sănătoși.”

„Studiile noastre arată că angajarea în această activitate câteva minute pe zi reduce la jumătate riscul atacurilor de inimă. Credem că făcând acest lucru în mod consistent, omul de vârstă mijlocie își poate extinde viața patru sau cinci ani.”

 

 

 

Nu lăsați ușa deschisă nici măcar pentru prieteni! Câinilor le place frișca!?

Cine o cunoaște pe doamna Fireteanu cunoaște și ce se spune despre ea. Povestea ei pare nostimă dar pe ea   n-a făcut-o să râdă. Locuia pe Calea Dreaptă, cu un câine mare de rasă. La a 30-a aniversare, câțiva dintre amici au intrat în casă pentru a-i face o petrecere surpriză când se va întoarce de la lucru. S-au închis cu toții la subsol și au luat câinele cu ei. Au auzit femeia când s-a întors acasă și s-a mișcat un pic încolo-ncoace. Apoi a chemat câinele: „Max! Max! Vin la mama băiete!” A deschis ușa subsolului, și a aprins lumina, chemând: „Max!”.

Surpriză! Femeia era complet goală, având acoperită doar zona pubiană cu... frișcă!

Dacă doriți altă versiune a acestei întâmplări citiți ziarul de sâmbătă, apoi pe cel de luni... Sunt zece versiuni, câteva mai spectaculoase.

 

Serialul „Tânără și Moartea”. Astăzi, episodul „Fata de la marginea drumului”.

Revista pentru depistarea vagabonzilor, „Cel ce așteaptă degeaba”, relatează povestea unui anume dr. B. Echersal care, în timp ce revenea acasă de la un club de dans, a stat pe scaun, în omnibus, alături de o tânără drăguță, îmbrăcată într-o rochie simplă, de seară, pe care o văzuse așteptând la marginea drumului. Femeia a urcat prin partea din spate a mașinii, pentru că șoferul își ținea în față o roată, unelte de reparat, lucruri personale, și a întrebat de o adresă unde urma să ajungă. Doctorul, galant, a și condus-o dar, când a ajuns la adresă și s-a întors să-i vorbească, ea dispăruse. Fusese alături, dar dispăruse, se evaporase. Doctorul curios a sunat la ușa de la adresa pe care o știa chiar de la misterioasa fată. Un om cu părul grizonat i-a deschis și i-a povestit că tânăra a fost fiică-sa care murise într-un accident cu doi ani înainte. O poveste foarte similară a fost scrisă și în „Autostopistul Vagabond”.

 

Maria a-nviat.

Povestea învierii Mariei e considerată una dintre cele mai faimoase povești cu stafii din localitatea Maripolis. Povestea a început... într-o noapte din anul …24 când o tânără a fost ucisă într-un accident de mașină pe drumul spre casa ei de pe Calea Arcașului din suburbia Dreptatea, în localitatea Maripolis. După 5 ani, un șofer de autovehicul public a luat o tânără îmbrăcată într-o rochie albă care aștepta pe Calea Arcașului. S-a așezat pe locul din față și i-a zis s-o ducă spre centrul orașului. După ce-a condus o scurtă distanță, i-a zis să oprească și a dispărut deodată din mașină. Opriseră la intrarea în cimitirul Învierea, unde fata fusese înmormântată. Potrivit unei povestiri din …27, o femeie a văzut-o încuiată în spatele porții de fier a cimitirului. Se spune că barele metalului de la mormânt i s-au imprimat pe mâini. Potrivit Societății de Căutare a Stafiilor numele fetei nu ar fi fost Maria ci Elisabeta Volsin, iar cimitirul unde a fost înmormântată se cheamă Cimitirul Roz. Există și aceste poze neobișnuite ale cimitirului!

 

Abuzul ritual. Ce mai distracție!

Căutați „Fundația Memoriilor Pierdute” din orașul Baser! Are câteva lucruri foarte tari de spus despre abuzul ritual, sau despre memoriile pierdute ale abuzului ritual, etc. Pentru a parafraza un investigator de la Poliția de Stat, pe care l-am intervievat odată, nu s-au raportat cazuri de crimă violentă sau magie neagră nicăieri în oraș. Transfugi ilegali, mâzgălitori de ziduri, oameni din copaci, etc., asta poate, însă cele mai multe nebunii sunt făcute din zbenguieli de adolescenți care (ca toți adolescenții) se distrează să se dea mari și sunt într-o continuă agitație. Totuși, descrierea întâmplărilor prezintă câteva elemente comune cu povestirile despre abuzul ritual:

·        numărul mare de morți „pe înălțimi”,  „în spatele casei” sau „în beci”;

·        vasta rețea de demoni/ai răului, de indivizi dubioși, subumani, care au săvârșit nu doar ritualuri infame, dar și crime atroce asupra oricui;

·        educatori care fuseseră blestemați „să producă“ așa-zise trupuri moarte (aproape invariabil copii);

Multe dintre temerile societății, de la rețelele subterane la crime violente și sexuale împotriva adolescenților și copiilor sunt considerate simple legende. Mie-mi pare totuși că ar trebui cercetat mai adânc. Faptul că nu există evidență a așa ziselor crime, faptul că agențiile naționale care aplică legile investighează totuși oricum fiecare dintre aceste alegații și alți factori ascunși, ar indica faptul că rețeaua sau mișcarea subterană nu există, că sunt numai glume lugubre. Dar, că anumiți indivizi fac ocazional lucruri infecte, nu-i nici un dubiu.

Pe de altă parte, orice conexiune între „Noul Gramonism” și crima draconică este falsă, așa cum cei mai mulți (chiar și ardenții creduli ai ideii abuzului ritual) vor fi de acord. Chiar mai mult, așa numitul „Nou Gramonism” este presupusa ideologie a unui grup foarte neorganizat, un fel de adunare de vrăjitoare. Pentru mai multe informații despre fenomenul legat de „Noul Gramonism”, căutați T. Lumnea „Persuasiunile Vrăjitoriei” (regret n-am alte detalii la îndemână).

Apoi, în Arhiva Fundației am găsit aluzii la alte povești sumbre; acestea se referă la mari câștiguri acumulate de pe urma unor anumite grupuri de oameni care se tem de noii gramonişti. Există terapiști, „experți ce aplică legea” și alți oameni care adună ceva bogăție din aceste îngroziri. Nu trebuie spus că această panică își are rădăcinile în schema cuiva de a se îmbogăți, dar știu câțiva oameni care exploatează situația trecătoare apărută datorită unor factori sociali variați. Pentru mai multe informații asupra acestor lucruri, am mai spus, cartea mea, „Panica Gramonică“ (observație asupra fenomenului din orașul Baser), este o foarte bună sursă.

Prin urmare rezultatul este acesta: fii foarte, foarte susceptibil cu privire la teoriile despre conspirații! Dacă sună prea teribil pentru a fi adevărate, este posibil să fie chiar așa. În orice caz, cercetează faptele! Dacă apar cadavre, ei bine, ele pot fi găsite. Dacă nu se găsesc, este un abuz. Te poți documenta pentru a te liniști! Aceasta e o situație pentru oficialii care aplică legea. Și ei trebuie puși în legătură cu orice suspiciune serioasă.

 

Teo: „Nu sunt un expert, dar mi-e teamă să pun întrebări și... Mă scuzați dacă această notă a fost prea serioasă...”

 

Imortalizați când și-o trăgeau!

Un cuplu și-a celebrat a 20-a aniversare și a închiriat exact camera de hotel în care stătuseră în luna de miere. Când au intrat acolo au întâlnit aproape aceeași imagine cu excepția unei mici uzuri, dar era același pat rotund cu oglinzile în plafon, ca la vizita anterioară. Fusese adusă totuși o mică mașinărie care permitea să vezi spectacole pentru oameni maturi la panoul video, și-n timp ce nevasta „se îmbrăca în ceva mai confortabil”, omul s-a decis să inspecteze în fugă, un... stimulent.  După câteva minute din partea a doua s-a prins că scena fusese camera unde se afla! Apoi, deodată a realizat că era chiar „luna” lor „de miere”...

 

Să nu plănuiți surprize în toiul nopții!

Un domn, Leandru Miron, din cartierul Stratul 2, a întârziat iară cu prietenii și s-a temut că nevasta e mânioasă. Pe drumul spre casă s-a decis să escaladeze fereastra dormitorului de la etaj și să o satisfacă sexual înainte ca ea să aibă timp să se-nfurie ori să-i socotească timpul cât a  lipsit. Totul a mers după cum plănuise, după aceea a coborât să ia o gustare de la bucătărie și a   văzut-o pe nevastă-sa în camera de jos. „Ce-i cu tine aici?” a strigat știind că o lăsase în dormitor. „Şşşşşş, vorbește mai încet că maică-ta doarme sus în patul nostru!”

 

Mulțumim Ioanei Ionescu.

 

Nu vă temeți! Toți teroriștii sunt proști.

Un terorist nu a pus timbrul pe o scrisoare cu bombă. Scrisoarea a fost returnată la expeditor cu ștampilă pe ea. S-a întrebat ce poate fi, a deschis-o și bomba i-a explodat în față.

 

Refuzați darurile neanunțate!

Cineva trimite plicuri mari albastre, marcate: „Cadou de la Fundația Clington” În interiorul pachetului este un burete ce conține un virus care aduce o dizenterie groaznică.

 

Calendarul strănutului

Dacă strănuți Luni, vei fi în pericol;

Strănută Marți și vei săruta un străin;

Dacă strănuți Miercuri, o scrisoare vei primi;

Joi dacă strănuți, mai bine va fi;

Dacă Vinerea strănuți, regrete vei avea;

Sâmbătă de-ai să strănuți îți vei vedea iubitul mâine;

Strănută Duminica și Dracul te va domina toată săptămâna!

    

Minciuni, minciuni, doar minciuni și numai minciuni...

–       Legende, dragul meu. Astea sunt legendele orașului. Ele sunt rulate continuu în alt context. Pentru   ce-ți pare că citești alte știri când de fapt ele se repetă ciclic? Farmecul vieții există numai datorită legendelor. Fără legende în viață n-ar exista Rai. Aceasta-i esența ziaristicii, a meseriei...

Marton îmi confiscă fițuica: „Și nu uita, știrea bombă a fost scrisă cu mânuța aceea.”

M-am uitat la mâna mea de parcă ar fi comis de una singură sacrilegiul.

„Ia te uită! Ce o fi cu nevastă-mea aici? Este însoțită de...”

–       Nu l-am conţediat io p-asta? Cum de-ai azuns tocmai aţi, la intrunirea mai marilor ţetaţii? Te ții dupa mine ca sa ma omori?

–       Gardieni, țipă femeia țâfnoasă, gardieni, un intrus, un intrus...!

Și „poc!” mă lovi cu gentuța-n cap. Nu cred să fi fost nevastă-mea, o confundasem, desigur. Nevastă-mea        n-avea o geantă atât de grea. „Ce dracului o transporta înăuntru? Parcă ar fi fost un pietroi!”

 

Căzusem ca bolovanul și parcă fusesem dus pe un coridor îngust, luminat cu torțe, transportat, urcat, împins... de un cortegiu, tras de mână, interpelat de indivizi care se buluceau în jurul meu asemenea mormolocilor și chiar nu știam ce se întâmplă...

–       O, răuvoitor și nemernic ce ești, crezi că tot ce ți se spune este neadevărat, iar tu, om, un recipient plin cu păcate capitale, ai să te poți răscumpăra și să ajungi între Spiritele Sfinte? Ha! Ha! Ha! Ha! Gramon este, universalmente, pentru păcătoși. Orice penitență ai face, nu-i poți scăpa. Știi că gramonii adoră cu mult devotament idolul care trăiește între ei, iar tu crezi și adori o imagine, lucru care pentru tine este o mare nebunie. Și-ți spui că   n-ai nici o dovadă de credință, căci niciunul dintre cei care s-au dus nu s-a întors spre a spune adevărul așa că ar trebui să crezi mai mult contrariul decât ceea ce ți s-a predicat...

Un ghiuj viclean îmi vorbea spurcat din apropiere? Am simțit dorința să îl lovesc peste căpățâna pleșuvă care-i ieșea lătăreață din mijlocul pelerinei mari de cârpă murdară... Dar nu reușeam să-mi mișc mâinile: „Ce-aveți cu mine?”

–       Om rău ce ești, s-a scălâmbăiat în continuare bufonul, iar fața părea să ardă luminată de o flacără roșie, negru, roșu, negru, iar... Crezi tu cu-adevărat în Marea Doamnă? Ea ți-a făcut atâta bine și tu ai ofensat-o neglijând să-ți confesezi păcatele pe care le-ai comis împotriva ei și pe care n-ai vrut și nu vrei să le recunoști. Iată-le, sunt toate scrise în cartea asta!

Era poate cartea domnului Corbu! A domnului Corbu sau a celuilalt?

–       Dumneavoastră sunteți domnul Negru?

–       Negru, desigur... Să nu speri niciodată că vei fi al altcuiva decât al meu ori, altfel Marea Doamnă n-ar fi un bun judecător. Ai fost trimis ei prin grație și vei fi al meu prin păcat. Ar fi trebuit să rămâi al ei în mod natural, însă voința ta mizerabilă ți-a anulat moștenirea legitimă și acum ești al meu, ha-ha-ha! Al meu ca prizonier perpetuu capturat în război. Ha-ha-ha-ha! Marea zeiță te-a cumpărat prin meritul pasiunii Sale iar eu I te-am luat prin tentația mea. Tu ai fi fost fiu al Ei prin supunere, dacă i-ai fi păstrat ordinele, dar ești martorul lui Gramon prin consimțirea cu care le-ai încălcat. N-ai iubit-O pe Marea Doamnă, ai injuriat-O și blestemat-O, n-ai ținut nici sărbătorile și posturile sale, nu ți-ai onorat Mama, ai fost ucigaș, cel puțin în dorință, dacă nu în fapt, pentru că, din avariție sau furie a răzbunării ai dorit moartea cuiva de nenumărate ori și voluntar ai căutat-o. Ai luat binele altuia prin forță sau înșelătorie și printr-o mie de alte moduri și nu l-ai restituit niciodată. Ai adus mărturii false împotriva aproapelui și ai făcut o sută de mii de alte nedreptăți și păcate contra poruncilor Marei Doamne. Ai fost orgolios, avar, leneș, invidios,... Iată, toate sunt păcate mortale! Mai mult, n-ai îndeplinit nici măcar una dintre operele de caritate la care ține atât de mult Marea Doamnă și care ar fi cântărit în balanță în ziua judecății tale. Mare ți-a fost prostia om păcătos dacă ai comis atâtea rele! Să speri în grația și mila divină însă, este o prostie și mai mare! „În focul etern să vă duceți voi păcătoșilor!”. Judecata a fost fără milă pentru că nici tu n-ai avut milă. Ha-ha-ha-ha!

Nu era real. Mi se părea numai. Cum să vorbească astfel urâtul care mergea alături? Și-apoi, în dreptul meu era altul, nici nu mai era cel dinainte.

–       Nu mă înfricoșezi! am strigat, dar strigătul meu nu avea amploare.

Individul de lângă mine porni să mă căineze:

–       Biet nefericit, câtă nedreptate trebuie să simți tu acum când va trebui să-ți lași bunurile pe care le-ai adunat cu greu, le-ai protejat și care se vor risipi în proprietatea altora, lipsite de semnificația pe care le-o știai și de grija ta specială. Lucrurile tale fetișe pe care întotdeauna le-ai considerat talismane, aducătoare de noroc, vor deveni banale sau gunoaie în mâna altuia. Obiceiurile tale zilnice, locurile tale ascunse, viața ta, așa cum era, plină de privațiuni, și de frumuseți pe care n-ai să le mai poți simți. Prietenii tăi iubiți, femeia și copilul ei rămân dezolați și îngroziți de ceea ce li se poate întâmpla după ce n-ai să le mai fii alături. Care îți este profitul să pleci așa devreme?

–       Unde am plecat? Lasă-mă, cioară? Ce-mi croncănești despre moarte?

Și s-a îndepărtat. De jos s-a ridicat altul...

–       Viteaz credincios ce ești! Ții minte cât ai fost de ferm și constant în credință, de puternic în speranță, de bun și de răbdător în ceea ce ai făcut pentru Marea Doamnă? Și câte lucruri meritorii și demne de laudă ai făcut? Tu trebuie să fii glorificat, căci nu ești asemenea altora care au perpetuat Răul la infinit. Ți se cuvine salvarea căci ai trăit mereu în virtute, ai rezistat mereu viciilor și tentațiilor. De-aceea ai fost numit cavaler...

–       Minți... Minți, minți, mințiți cu toții! Plecați, ciorilor! 

–       Nefericitule! Cum de poți tolera asemenea durere? Tu n-ai meritat-o. Să nu crezi că Marea Doamnă te-a abandonat, că te-a lăsat într-o mare durere și neliniște? Este penibil că nimeni nu arată compasiune față de durerea ta, sau milă pentru tine... Îți spui că asta e împotriva rațiunii și ai dreptate? Trebuie să ai multă ciudă în suflet văzând că toți sărbătoresc bucuroși plecarea ta dintre vii.... Câte guri și ochi plângători vezi împrejur? Îm? Nimic. Și cu toții, acești călăi îți arată că după îndepărtarea sufletului tău, corpul îți va fi abandonat imediat...

Le vorbeam zadarnic. Eram strâns între ei și m-am zbătut să scap: „Dați-mi pace scârboșilor!”, însă era dificil, era spațiu îngust, și păream prins în ei ca într-o masă vâscoasă, am dat din brațe de parcă mă înecam...   M-am prins cu degetele de pereți, cu unghiile, să urc mai iute, am călcat pe ei, pe capetele lor..., „Mu-u-aaah!”,     m-am smuls din masa cleioasă, din greață, cum de ajunsese în acea situație?, și am ajuns în afara coridorului, deasupra, într-un echilibru precar...  l-au l-au dusidei.a avut ecoue c}rpa de la gur{.

–       Te salut, prinț al Luminii... Tu care iluminezi Casa tenebrelor...

Era domnul Negru, – cine-mi spusese că de fapt nu există? –, răsfoia și citea din  „Carte”.

 

Cartea adevăratei Lumini

Excelenței sale Marele Maestru al Gradului de Briliant, Președintele Consiliului de Miniștri, domnul Cartigea.

 

Onorate Domn,

Oricât de departe s-au dus științele, ele au mers de-a lungul liniilor pe care le trasează interesele domniei voastre, în virtutea poziției dvs. privilegiate de președinte, dar și prin intima relație pe care-o aveți ca maestru iubitor și prealuminat. Profit astfel de singurele înțelesuri care sunt în puterea gradului meu, pentru a-mi exprima mulțumirea față de încrederea binevoitoare cu care mă onorează Excelența voastră prin a-l asista, dacă se poate, în această privință.

Doresc cu ardoare ca Excelența voastră să mă onoreze acordând protecția tuturor celorlalte lucrări ce privesc misiunea mea literară. Rămân cu cea mai profundă venerație, al Dvs. umil și supus servitor Negru Corbu.

Limitându-mi ambițiile lumești spre a găsi satisfacție în viața speculativă, simt în aprobarea unui judecător competent, ca Dumneavoastră, un stimulent puternic să muncesc pentru beneficii îndepărtate, deși este o muncă pe care cei ignoranți refuză s-o recunoască.

Acestui judecător și binevoitoarei sale atenții dedic astăzi lucrarea...

 

Negru deschisese cartea lui Corbu declamând:

 

Vi s-a întâmplat vreodată să vă vedeți corpul de parcă ați viziona ceva străin dar totodată intim? În oglindă? Poate că era o oglindă uriașă care se mișca astfel încât să puteți vedea două personaje aflate față-n față ca niște adversari. Este omul el însuși sau altceva decât el însuși?

Omul nu este altceva decât Corpul său. Viața lui este viața acestui Corp și nimic mai mult. Nu-i poți zice Om decât Corpului. Totul se află în el, întreaga Lume cu Macrocosmosul și Microcosmosul, devenirea Omului este devenirea Corpului său, atâta timp cât există Corpul există Omul. Pentru că Eul este acest Corp. Când se referă la Eu, Omul se referă la Corp. Memoria, Mintea, Conștiința lui, totul se raportează la Corp și face parte din Corp. Sinele, orice înțeles abstract i s-ar suprapune, oricât s-ar dori să fie desprins de viață și de materie, este o noțiune care nu poate înșela singura realitate, Lumea, Corpul, creierul, Mintea, ideile... Viața Omului este unică pentru că Omul este unic. Presupunerile nu au nici un temei și nici un rost dacă... toată Gândirea Omului s-ar opri aici și n-ar căuta lucruri asupra cărora logica n-ar recunoaște vreo valoare de adevăr.

Dar, Gândirea este speculativă, doar astfel poate Omul căuta variantele care-l conduc pe Calea sa. Pe de altă parte, chiar dacă Omul și Corpul sunt identici, nimeni nu poate nega faptul că Omul nu și-a creat propriul Corp. Ideea Evoluției este doar o Idee, demonstrația ei se arată a fi greu de susținut chiar dacă pare convenabilă, tot ceea ce ține de geneză are un mare neajuns, nu poate fi cunoscut nemijlocit, nici măcar atunci când pare să se producă pe loc. Cine a creat omul și de ce? Să-i spunem Demiurgul. Transcendentul. Pare evident că nu putem să-i cunoaștem raționamentul, doar dacă nu a creat Omul cu același mod de a raționa. Eu mă îndoiesc. Doar un netot i-ar fi creat un asemenea avantaj. Dacă Omul a fost făcut, nu contează cum, de Supraom, atunci tot ceea ce ține de Om este la îndemâna sa. Gândurile, oricât de bine ascunse, munca pentru a-l menține, tot, dar TOT ce se învârte în Om și mediul său. Omul în sine este ca celula unui Organism. Omenirea lucrează aparent fără un scop, există, pur și simplu, se află în continuă devenire, iar Oamenii care ajung conjunctural în situația de a trasa direcții, de a manipula conștiințe, sunt conduși de propria slăbiciune, de Corpul personal care se autoprotejează. Senzația este că Omenirea e condusă cu legi omenești, mai apoi, descoperi că legile sunt foarte vechi, apoi se constată că originea lor este necunoscută, asemenea legilor după care există Natura. Este Omenirea opera Omului? Cum ar putea fi? Civilizația, se zice, este creația Omenirii. Dar Civilizația Omenirii este foarte veche și a evoluat datorită științelor, modificând omul. Științele, adică ce pot spune căutătorii, descoperitorii, despre ceea ce există ascuns și se dezvăluie Omului câte puțin. Însă cât oare din Întunericul care ne înconjoară poate fi luminat? Mărunta lumină care permite văzul este înșelătoare. Pentru a cunoaște mai mult omul și-a inventat instrumente. Dar instrumentele sale nu sunt perfecte...

Să speculăm. Omul pare un Corp funcțional în care există Scânteia vieții. Și dacă această Scânteie, legată de o lume care nu este a ei, care nici măcar nu folosește valorile și înțelesul Omului, se află într-o fortăreață materială foarte subtil construită, din care nu poate ieși oricum? Fortăreața, oarecum fragilă, se conduce după un program ce-i creează autonomie și care-i dictează să-și conserve existența într-un mediu aparent ostil al cărui principiu e mișcarea, cu două dimensiuni bine cunoscute, spațiul și timpul, probabil Scânteia vieții este deturnată de la impulsul ei de a-și găsi libertatea și a căuta propria Cale și se implică în suferința aparentă a fortăreței în care-a fost închisă. Fortăreața trebuie apărată cu orice preț, cu prețul uitării de sine într-o activitate continuă. Este o ipoteză pe care tocmai presupusa fortăreață o propune. Dacă Scânteia vieții este prizoniera Demiurgului atunci ea este Adversarul Său.

Creșterea numerică a Omenirii pare să inducă diviziunea continuă a unei Scântei Primordiale ceea ce o face mai lesne de stăpânit. Iar Adversarul, Scânteia Primordială este nu doar prins în materia clisoasă a Omenirii neliniștite dar și în tenebrele ignoranței, în gloata inertă ce urmează oricare tendință inspirată de slujitorii Demiurgului. Puțini dintre Oameni conțin Scânteia, unii par să aibă mai multă Lumină, iar numele lor poate fi, într-o nomenclatură simplă, genii. Geniile sunt în mod inconștient împinse către cunoașterea penitenciarului și spre evadare. Dar cum, cum se realizează această evadare? Ce înseamnă „evadare”? Geniile cred că evadarea este atingerea cunoașterii pe care o deține Demiurgul. Dar cunoașterea este iluzorie pentru că ea implică Omul, iar Omul este o creație a Demiurgului, prin urmare oricât ar bombarda sfera cunoașterii, geniile n-o vor putea străpunge, Omenirea nu va ajunge nicicând la performanta pe care, se spune că o caută. Și-atunci este nevoie de ajutor din afara acestei Omeniri, a acestui Infern în care-i încorsetat Adversarul? Știm că pentru a-și ajuta creația, Demiurgul s-a jertfit. El a dat nume oamenilor. El i-a inițiat în cunoaștere...

Argumente pentru o speculație? Totul e trecător însă pare foarte stabil, planurile mari cuprind veșniciile Timpului și infiniturile Universului însă mereu există primejdiile momentului, catastrofe posibile și probabile, altfel spus Progresul și Dezastrul se țin unul de celălalt ca fațadele unei monede. Iluzia eternității este susținută de drogul sexual, de memoria colectivă și de speranță. Dar, în această realitate prezentul nu există. El nu poate fi izolat între viitor și trecut nicicum, prezentul fiind o convenție teoretică. Se poate spune că numai atât ar fi  de-ajuns să angajeze vigilența conștiinței. Iar cunoașterea de sine, acolo unde există, simte că tot ceea ce este se află de fapt în mintea unui Om, Totul e tradus de creier în limbajul și termenii săi, că Omul acceptă „realitatea” pe care acesta o propune și se bazează pe coincidența percepției generale... Omul nu este perfect, simte  un spectru redus de radiații, traductoarele sale nu sunt printre cele mai performante, nu prea este ajutat de aparatele din el și, probabil, căutările sunt pe cale greșită în acest spațio-timp întunecat... Optimism? Cine oare a introdus noțiunea aceasta în mintea lumii? Civilizația Omenirii este binară cuprinde noțiunile de „bine” sau „rău”, prima dintre ele acceptând ceea ce perpetuează Viața, cealaltă, evident, orice poate vătăma Corpul-Om ori aduce Moartea sa. Moartea întruchipată în acel cadavru respingător, îl poate aneantiza pe Om și îl eliberează pe cel mai groaznic dușman al Omului și al Demiurgului, pe Adversar. Omul-Corp-Minte-Ființă-Persoană există alături de Adversar, este continuu în situația de a-și pierde Suflul Vieții pe care Demiurgul i l-a transmis și, pentru a scăpa de ispită este instruit continuu, insistent, să păstreze legăturile sale cu Omenirea, să creadă în ele fără rezerve, să fie convins că există salvatori ai săi, ai stării sale materiale, nivelarea după principiile credințelor, salvarea, reînnoirea. Bun este ceea ce emancipează existența, iar libertatea de a alege este direcționată aparent nesemnificativ de șuvoaie, de Mintea Omenirii, de educație sau modă.

„Filosofia” poate fi mai mult decât un mod de a căuta înțelesuri unei lumi fără înțeles. Moartea, ieșirea din învelișul material, pare cea mai plauzibilă salvare. Însă, imediat, Scânteia s-ar putea atașa de alt Corp, iluzia legăturilor este formată, nici revelația adevărului nu mai este într-atât de puternică pentru a o smulge din rețeaua prea subtilă, să recunoaștem, Univers, Natură, Viață! Ce ne-am face fără aceste referințe? Nimic n-ar fi sau Nimic ar fi. Omul, un Trup material sofisticat, cu mintea lui puțină, transmisă de Creatorul său, doar îl copiază statornic, uimindu-se cât de ingenios e totul, inexplicabil, magic. Și tot ce este apare ca o continuă evoluție, o reluare și reînțelegere, ca o mișcare spiralată ce pare o mișcare în cerc, o reluare. Adică: acumulările cantității de mesaje aduc schimbarea condițiilor iar schimbarea condițiilor face pierdut mesajul primordial care se redescoperă de „noile generații”. Progresul e deja cunoscut, vine de la sine, este „inspirațiune”, pare venit dintr-o memorie ancestrală. Iluzia Nemuririi, îi face pe unii să acumuleze energie și pe alții s-o risipească, provocând dezastre și suferințe.

 

Demiurgul a hotărât să-și apropie Creația care l-a uitat. Astăzi se află printre noi. El ne reconstruiește, ne inițiază în Artă și în Marele Mister al Nopții Veșnice. Apoi Marele Mister al Materiei și Marele Mister al Universului, Marele Mister al Luminii Veșnice și Marele Mister al Nemuririi... Demiurgul nu vă cere decât să credeți în El. Să deschideți canalul credinței și să astupați în Mintea voastră canalul îndoielii. Orice zvon, orice informație, orice... Să vă abandonați în brațele sale, în brațele lui Gramon, pentru a fi ghidați, pentru a fi  gramoni, pentru a primi învelișurile maeștrilor existenței. Atunci abia veți putea selecta Binele de Rău, vă veți jertfi bucuroși pentru credință fiindcă veți reveni în haina voastră nouă și veți putea continua călătoria spre nemurire. Gramon vă dezvăluie Plăcerea Existenței, puțin câte puțin, cu fiecare grad al măiestriei voastre, pentru a înțelege Fericirea.

Trebuie să acceptați totuși că turma imbecilă nu va accepta de bună voie modificarea obiceiurilor greșite care-o transformă în hrană pentru aceea pe care-o consideră mamă. Mama care-și hrănește fiii, îi și mănâncă! Atunci, într-o oarecare măsură, îi hrănește cu ei înșiși. Cum să accepte un nou concept respingându-l pe cel oficial? Cum să ataci Sistemul dinăuntrul Sistemului, ori, pentru ce Sistemul ar permite transmiterea în interiorul său a unui mesaj care-l neagă? Aceasta e o temă de meditație! Dar, pentru ce nu l-ar permite? Câte mesaje despre contaminare au fost acceptate? Ele se cer însoțite de panacee pentru vindecare, pentru salvare, de ritualuri, prin urmare de o religie care implică Mintea Omului. Vindecarea se obține golind Mintea de întrebări inutile, de iluzii. Lăsați-vă purtați în brațele lui Gramon! Lăsați-vă duși către Frumusețe și Plăcere!

 

Cum apreciază condamnatul osânda lui? „Nu sunt eu de vină, va spune, nu am comis nimic!” Este imaginea în oglindă a Omului. Oglinda se rotește împrejur să poată fi urmărit în spațiu. Ce urmărește oare? Să poată trece de orice obstacol. Dar cum poate înțelege obstacolul? Tot ce înțelege este legat de ceea ce au înțeles alții la fel de neștiutori și de nemernici... „Unde mă aflu, va întreba uimită Tigva Seacă?” Stă agățat de stâncă, prins în lanțurile jertfei, oferit Marei Doamne, zeița, soțul Ei ritual, în prima zi a celei de-a treisprezecea luni, înainte să izbucnească marea combustie agitată de jăratecul ce arde în pântecul zeiței, pentru a învia embrionii care vor naște un filon de aur curat din care-și vor plăti mărunții pământului datoriile către creditori. Dar intenția lor este mult mai josnică. Furnalul își va trimite zgura asemenea unei catapulte să penetreze firmamentul căutând Lumina dincolo de sfera aceasta. „Tigva Seacă” este Jertfa oferită pentru a atinge Lumina. Matricea Zeiței este acolo, uriașă gaură burdușită de geniile pământului, pregătită de fecundare, iar jos, la baza stâncii oamenii cei mărunți vor dispărea până ce se va relua ciclul. Roca vibrează încă de cânturile lor perverse: „Viața e Lumina”, „Lumina este Viața”, „Către sursa Vieții pornește Mesagerul nostru”, „Zeiță alungă Bezna și naște Lumina”...

 

Dragonul era sus și m-a întrebat pentru ultima oară:

–       Ai aflat care este numele meu?

–       Tu ești zeița darielilor?

–       Nu fi mojic. Sunt îngerul tău protector. Vino acasă!

„Acasă?” Ce înseamnă „acasă” pentru mine? Unde-i locul care-mi aparține, locul unde spațiul și timpul se pierd în tihnă? Și atunci, ca o fulgerare a trecut prin mine vuietul mulțimii ascunse, pictată parcă pe zidul templului, scrijelită-n rocă, o mulțime demult moartă însă readusă periodic la viață de tradiție și de magie.

–       Fiule, te-ai născut într-o zi nefastă... Nu există altă cale pentru a reveni la o naștere bună decât jertfa...

–       Du-te-napoi, demon cu cap de dragon! Eu port amuleta. Nu ai putere asupra mea fiindcă eu sunt Spirit viu. Prin puterea magică ce-o am în mine iată îți voi pronunța Numele. Ești „Domnul cu două coarne”.   Duceți-vă „Mesageri ai Întunericului” în cealaltă lume!

–       Privește-mă, Spirit binefăcător! Cum poți îngădui ca inima să-mi fie smulsă din corp? Eu sunt o plantă înflorită, stâlpul acestei execuții îmi provoacă oroare...

–       Voi, Prinți ai Luminii, spuneți-mi de ce sunt acuzat? Nu permiteți să mi se răpească inima...

Prinții Luminii s-au oprit o clipă să mă privească. Ce creaturi ciudate! Ce figuri deformate! Mi-au întins mâna să alerg împreună cu ei prin conductele pământului, prin Labirint, să ne furișăm către Lumină. Atunci s-a prăbușit muntele și a scuipat zgura lui fatală spre învelișul gazos al sferei.

    

Cutremurul de pământ s-a produs când mă aflam în fața unui grăsan cu șervețel prins sub bărbie care îmbuca din farfuria mare și m-a aruncat așa de puternic peste el că i s-a înfipt furculița-n piept. Parcă eram în toiul unei discuții, aflam lucruri uimitoare, era un om care impunea respect datorită funcției pe care-o avea, un fel de maestru de scamatorii... Mișcarea telurică a fost teribilă. Nu știam să fi simțit așa ceva până atunci, parcă doar în copilăria mea fragedă ceva asemănător avusese loc iar consecințele puteau încă fi văzute pe alocuri, prăbușiri de pământ, ruine periculoase,... Istorie... Salonul mare al localului s-a restrâns deodată, pereții s-au apropiat, coloanele subțiri   s-au încovoiat, mesele au pornit să danseze,... Lumea s-a împrăștiat urlând, grozăvia luase loc solemnității! Ah, femeile, ce panică se instaurase, femeile se prindeau de mine de parcă se înecau!... Deodată s-a prăbușit plafonul strivindu-se de pardoseală, înghițind lucruri și oameni. Am văzut coloanele cedând, rupându-se una după cealaltă, eu mă aflam în vecinătatea celei mai groase, una dintre coloanele mari de oțel care-și păstrase forma dar tremuram așteptând un deznodământ fatal. Ceva s-a prăbușit peste lumina ochilor, apoi...  Întuneric... Animalul din rocă a mai tușit convulsiv, de două-trei ori, chă-ă, CHĂ-Ă-Ă...! Un scârțiit de spaimă! Poate vorbea cu noi, cu oamenii, cu Omenirea, însă cine putea înțelege ce vrea? „Vă iubesc și... scî-î-îrţ, și scî-î-îrţ vreeau săă văă s-s-stttrîîîng în brațe sau alte locuri, să vă strâng între două dale de piatră...” Zeița mamă are un limbaj pe care creierul nostru îl traduce monstruos. Am avut timp să gândesc la toate în clipa aceea de spaimă generală. „Pentru ce Demiurgul și-ar decima Creația? Să se fi îndepărtat într-atât de mult de traseul pe care-l impusese? Era Demiurgul, sau Zeița Mamă?... Ce rost are împărțirea pe sexe în lumea zeilor, ce rost am eu pe pământ, ce mă mănâncă pielea, am luat vreun purice, ce o fi pățit nevastă-mea,...?” A căzut peretele dinspre stradă. Deși lumina electrică s-a stins vedeam că marea Cale de Aramă nu mai exista. Clădirile se așezaseră morman peste ea. Vechituri pe care nu le mai consolidase nimeni de când fuseseră construite. Sinistrul s-a oprit. Cum să plec de-acolo? Auzeam sunete de alarmă din toate pârțile... Apoi o parte din plafon s-a prăbușit, iar... și iar... în afară. Praful era mai dens ca aerul. Probabil uzinele electrice fuseseră dezafectate, erau avariate... Se organizase o „celulă de criză“, oamenii pot stăpâni situația... Aproape orice situație... Credeam că voi ieși către stradă dar n-aveam cum să cobor de la înălțimea aceea, de la înălțimea lumii bune. „Oare să aștept? Există echipe de salvare, ceva? Poate este mai periculos dacă mă îndepărtez de coloană.” Coloanele de granit cu miez de oțel s-au dovedit stâlpii de nădejde ai civilizației.

Era un nou eveniment istoric, însă câte asemenea evenimente putea să suporte Omenirea? Această Omenire exista de sute de ani în interiorul unei planete răutăcioase care o încerca adesea producându-i suferință. Cum vor supraviețui oamenii? Cineva trebuie să-i călăuzească spre Lumină. „Ce coincidență stranie, Eu și Omenirea!”, mă minunam în ultimele clipe și am văzut un fir de lumină, apoi m-am auzit strigat dintr-un cotlon: „Vino!”

Credeam că toți fuseseră striviți, scăpasem în mod miraculos, mă ridicasem ca o pisică pe coloana vieții și încă mă țineam agățat de o nișă în care se aflase o lumânare (gândeam că este interzisă iluminarea cu flacără deschisă, dar acolo, în localul ce adăpostea „Noaptea misterelor” era necesar iluminatul „natural”), prin urmare se salvaseră destui astfel că am pipăit prudent locul pe care urmam să calc pentru a ajunge lângă salvatori. „Prinții Luminii!” I-am recunoscut de cum i-am văzut și n-am putut spune decât: „Prinții Luminii! Prinții Luminii!”

Unul dintre ei a venit lângă mine și mi-a zis: „Prinde-te de mine, tu nu poți zbura! Nu-ți fie teamă!”

Erau șase indivizi, fiecare îmbrăcat într-o aură luminoasă, niște tipi nicidecum „frumoși”, însă greu de descris... Nu era aceasta prioritatea rațiunii mele. I-am văzut pe criticul Marton prins de maestrul Augustin într-o ultimă îmbrățișare, striviți sub o coloană, pe  Kolar... L-am căutat cu privirea pe Marcel. Unde era Marcel?...

–       Hai, nu mai este nimic de făcut aici!

 

Într-adevăr, nu era mare lucru de văzut în fostul restaurant. Am urmat coloana luminoasă, părea o flacără continuă și am văzut cum șerpuiau prin cotloane pe care păreau să le știe de mult timp.

–       De ce nu trecem direct pe-aici?

–       El nu poate penetra obstacole.

–       Nu este dificil...

–       Treceți prin pereți?, m-am speriat. Nu sunteți materiali?

–       E puțin mai complicat, a zis cel care mă suporta, dar curând vei avea ocazia să încerci și tu.

–       Unde mergeți?, am cutezat să-i întreb, văzând că după ce ajunseseră deasupra străzii căutau să iasă din zona orașului. Eu cobor din vehicul.

–       Ha-ha-ha! El nu știe! Calea ta este către lumina astrală. Dacă te întorci vei cădea iar în capcana demonilor. Noi suntem șansa ta, iar tu ești șansa noastră. Mergi către salvare.

–       Dar pe ei cine-i salvează?, m-a cuprins dintr-odată sentimentalismul.

–       Dacă vrei o cauză nobilă spune-ți că vei lupta pentru a le oferi Lumina. De-acum va trebui să lupți din greu pentru a reuși să depășești capcanele perfide al slujitorilor lui Gramon.

–       Vreau să revăd măcar o ultimă oară strada, locuința..., m-a luat o nostalgie neobișnuită, soția, prietenii, orașul...

Rătăceam pe străzile sale și plângeam privindu-i clădirile, zidurile, pavajele, hohoteam auzindu-i cântecele, zgomotul familiar... Ce drog puternic, memoria!... Acolo a locuit prima mea iubită, dincolo erau zăpăciții mei amici din tinerețe, acolo m-am însurat, biata mea soție, ce milă mi-este de ea!..., Parlamentul, Grădina Botanică, Menajeria de animale, Marele circ, temple, teatre, stadioane,... construcții megalitice pe care le săpaseră mii și mii de nefericiți care-și acceptau cu bucurie patimile pentru a simți viața, darurile simple ale vieții, astfel fuseseră numite de marii deștepți ai Lumii... Și toate alergau înlănțuite printr-o poveste care fusese viața mea...          

–       Aceasta e prima capcană, îmi atrase atenția cel ce părea să conducă grupul de „prinți ai Luminii”. Noi îi zicem Nostim Nostalgicul. Crezi că ai scăpat? Nicidecum. Este un demon puternic pe care nu-l poți îndepărta ușor. Va sta mereu în preajma ta, pretinde că te-a slujit, iar tu îi ești îndatorat. Ce-i poți oferi să te părăsească?

–       Dar nu vreau să mă părăsească. Prin el mă identific. Sunt eu, aveam părinții cutare, familie, prietenii cutare, îmi aparțineau acele lucruri, sunt din locul acela, am obiceiurile acestea, pe care aproape toți acei oameni le au... Altfel, cine-aș fi?

–       Un zeu...

–       Da.

–       Da...

Am văzut o mare prăbușire de pământ. Teribil de adâncă. Un cartier, poate mai mult, se dusese în hău!

–       Va să zică e adevărat! Caverna se extinde continuu!

–       Dar nu în sus. În jos, îmi zise cel care-mi părea mai tânăr.

–       Drumul nostru e chiar în jos. Mișcarea tectonică a deschis canalele. Trebuie să profităm fiindcă nu peste multă vreme pământul se va reașeza.

Și am coborât alături de ei. Simțurile mele se modificaseră ciudat, vedeam împrejur fără să-mi rotesc capul, intuiam calea pe care înaintam, știam drumul de parcă ar fi fost o magistrală, dar, cel mai neașteptat simț era al imponderabilității. Adică-mi părea că nu am greutate, ba chiar reușeam să mă mențin în aer alături de însoțitorii mei fără să mă sprijin. O clipă, două...

–       Ești plin de paraziți, mi-a zis Șeful. Ai puțină răbdare că te curățăm degrabă!

Și am pătruns pe un coridor care se îngusta pe alocuri până ce s-a blocat de-a binelea. Puștiul s-a zdrobit de rocă și a dispărut. „Aa!, am făcut. Bietul de el!” „Ce ușor se dezintegrează ființele astea!”, mi-am zis. „Pleoşc! și s-au dus.”

–       Va trebui să coborâm destul de mult, îmi spusese Șeful, pe care nu-l marcase pierderea camaradului său. Vom trece prin cele două lacuri purificatoare: „Lacul de apă vie” și „Lacul de foc viu”. Va trebui să fim puternici pentru a străbate Marea Barieră. Atunci vor afla că am ieșit. Supraviețuirea va depinde numai de iscusința noastră. Se poate.

–       Cine să afle?

–       Gramon își va trimite legiunile de draci. Ne pot simți oricum am fi. Arconţii sunt cei mai periculoși. Pe ei îi poți recunoaște după ce dobândești simțul vederii clare.

–       Și acum văd foarte bine.

–       Este altceva, mai spusese Șeful și l-am revăzut pe Puşti reînviind.

–       Cred că pot zdrobi acum blocul ăsta, însă nu aici. Lateral.

A lovit cu capul de parcă avea coarne, ca un berbec. Numai o dată a izbit piatra și aceasta s-a sfărâmat. S-a făcut drum pentru a continua călătoria...

–       Simți gazul metan? M-a întrebat alt tovarăș, un tip de culoare maronie, excluzând aura luminoasă... Îl simți?

–       Deloc, am zis.

–       Suntem în vecinătatea unei pungi de combustibil fosil animal, țiței. Utilizarea țițeiului a marcat o epocă în civilizația oamenilor.

–       Serios? Eu n-am auzit să fi folosit cuiva.

–       Oamenilor care trăiesc în Lumina astrală.

–       Deasupra sunt oameni ca mine?

–       Sunt oameni, dar nu ca tine, a zis Șeful.      

Ne grăbeam, pereții se grăbeau, ceva se mișca rapid și deodată am ieșit într-o mare sală. Când am ajuns jos am avut impresia nemărginirii privind împrejur. Este drept că un abur ascundea parțial caverna. Din acel abur ieșea lacul. Valurile sale veneau spre noi domol, ritmic, cu un zgomot liniștitor.

–       Acesta-i „Lacul cu apă vie”. Vom intra cu toții în el. Nu te teme. Ei atât așteaptă.

Adică cine, „ei”? Ar fi trebuit să-mi lepăd țoalele pe undeva... La marginea lacului era nisip, un nisip auriu, fin...

„Intră așa”, m-a invitat Lacul, parcă-l auzeam clipocind, „intră!”

–       M-am scrântit de tot! am spus cu voce tare.

Am văzut că Prinții Luminii se scufundă în lac și am intrat. Parcă n-ar fi fost apă udă... M-am simțit prins, împresurat și am fost scufundat fără să mă pot opune. Dintr-odată totul, tot ceea ce eram s-a răzvrătit. Bucăți   m-am făcut, eram eu de zece ori sau de o sută de..., ori erau cele o sută de fețe ale mele, mă vedeam multiplicat în apa lacului și toate au pornit să se manifeste diferit. Era un lac plin de „eu-ri”, era „Eu” la nesfârșit. Nu mai aveam consistență, nu mai reușeam să-mi concentrez mintea. Nu mai gândeam fluent. Fiecare „Eu” din mine avea propriile preocupări... Eu copil, eu adolescent, eu șmecherul, eu melancolicul, eu depresivul, veselul, mincinosul, erau toate stările mele sentimentale în mijlocul trăirilor mele din viața de mai ieri... Eu? Cine sunt eu? Care dintre ei?  S-a făcut deodată rece, foarte rece, ba nu, era atingerea acestor nenumărați „Eu”, sau ce puteau fi. Am bolborosit invocații: „Mama noastră și a tot ce există, iartă-mi păcatele, îndepărtează ispita, adu-mi liniștea,...”

–       Ce vreți? Cine sunteți?

Însă freamătul deveni mai intens, au pornit să mormăie: „Sunt marele hoț care fură, falimentează, dă marile tunuri, și delapidează cu pricepere, un meseriaș, fiecare escapadă ți-o pot repovesti, eu falimentez micii parveniți, le divulg șmecheriile, și eu, și eu sunt hoțul mic ce subtilizează obiectele colegilor, sunt eu cel care o înșală pe nevastă-mea, și eu, și eu Libidinosul, eu sunt Ambițiosul, cel ce urcă pe toate scările ierarhice, eu Orgoliosul care nu-ți permite, Rușinosul, Scârbosul, în zeci de ipostaze, Invidiosul...”

Eram înconjurat de Penibilul care-am tot fost, de care m-aș fi descotorosit bucuros, dar cum s-o fac? Eu, care eram? Eu-eu, care eram?

–       Lăsați-mă am strigat, lăsați-mă! Ce vreți de la mine? Am greșit...

–       N-ai greșit.

–       Am greșit...

–       N-ai greșit.

–       Trageți-l afară!

–       Îmi pare rău!

–       Mai repede...

Am fost scos din mijlocul lor, smuls, i-am văzut încercând să se prindă iar de mine, câțiva chiar au reușit dar... mă întorsesem alături de cei șase „Prinți luminoși”...

–       Apa vie? E plină de toate păcatele mele!, am zis înspăimântat.

–       Nicidecum, a zis Șeful. N-ai scăpat tu de ele.

–       Ce vorbești? m-am răstit. Adică știi mai bine decât știu eu?

–       Eu, eu, numai eu...!

Simțeam că mă înfurii. Cine era? Ce ascendent avea asupra mea, cum de-mi făcusem noi șefi, unde mă duceau? Atâta lucru știam și eu, pentru a ajunge la suprafață ar fi trebuit să urcăm...

–       M-ați amăgit, am zis. Cum să arăți oamenilor drumul spre lumină prin cotloanele acestea nesfârșite? Cine m-ar urma? Eu mă întorc.

Și am plecat foarte hotărât înapoi. Trebuia doar să ajung iar în preajma lacului, ne îndepărtaserăm deja de el, prin ceață, prin alt canal, de acolo... De-acolo...? Foarte sus, către dreapta. Ah, ce mă mâniasem! Erau mai multe guri de ieșire spre lac, îmi aminteam bine. „Am să văd! Îmi voi recăpăta personalitatea. Am să mă descurc! Am să reușesc!” Ce-mi venise să urmez acei necunoscuți? În furia mea nu observasem un lucru teribil. Ei bine, eram total imponderabil, mă țineam fără nici un efort de concentrare sau altfel, la înălțimea pe care o doream. Și am luat-o iute din loc însă am fost ajuns din urmă și oprit.

–       Nu mai poți da înapoi, mi-a zis Maroniul. Este o reacție așteptată după ce-ai trecut prin lac. Dacă va fi nevoie te vom atașa de noi până vei trece de Horn. După aceea vei fi absolut liber, iar după ce vom depăși Marea Barieră vei rămâne singur. Ascultă! Pentru tine nu mai există cale de întoarcere. Deja s-au astupat căile pe care am ajuns aici. Vei rătăci prin cotloanele Gariei, o pradă mult prea ușoară, pe care n-o merită.

–       Recunoști că nu mă mai pot întoarce, recunoști că m-ați înșelat. Ipocriților! Pentru ce m-ați ispitit? Nu sunteți voi demonii deghizați despre care-mi vorbiți?

–       Vei vedea curând acești demoni, am fost asigurat de Șef. Legați-l!

Am fost înfășurat în ceva lipicios, apoi tras pe drumul cunoscut sau intuit de ei. Îl cunoșteau. M-am zbătut fără încetare: „N-aveți dreptul, v-ați făcut un dușman, vă voi ucide, unul câte unul!”...

Eram ca un copil chinuit de colici abdominale și mânios că fusese aruncat într-un destin ticălos. „Nu-u-u!” „Ce fel de criminali sunt și ăștia? De ce pe mine? Și pentru ce tocmai acum?” Mă smuceam zadarnic, eram tras fără efort către un horn prin care se vedea și se auzea un vârtej grozav de aer.

–       Ei, aici va fi mai dificil, mi s-a spus. Pentru noi n-ar fi mare lucru, suntem căliți dar tu ești vulnerabil. E posibil să fii zdrobit de stânci. Totul depinde numai de concentrarea ta, de dorința să depășești un obstacol dificil. Noi te vom remorca. Mergi înainte! i-a zis șeful celui tânăr.

Și-atunci am văzut cum acesta s-a aruncat în groapă, contra curentului. Vâjul era atât de puternic încât nu puteam trece.

–       E bine să ajungi în partea aceea din prima, e puțin adăpostită, apoi va trebui să te prinzi zdravăn de stâncă și să schimbi cât poți de iute. Trebuie să fii vigilent altfel vei fi lovit. Multe obiecte circulă prin hornul ăsta. Aici ne-am pierdut un camarad. Era deschizător de drum. Pe tine însă te vom lega și te vom trage ușor, astfel încât să-ți controlezi mișcările. Bine?

Nu era deloc bine. N-aveam nici cel mai mic chef să-i urmez.

–       Degeaba, am mârâit, nu sunt robul nimănui.

–       Asta să crezi tu. Nu ești robul nostru însă ești robul Gariei. Pentru a te elibera trebuie să mergi prin Labirint. Întortocheat, periculos, nesfârșit... Către Lumină.

Șeful s-a aruncat în canalul vijelios. Un moment a fost supt de marele aspirator apoi l-am văzut trecând împotriva curentului și s-a pierdut în hău.

Altul s-a aruncat și l-am văzut că înota contra curentului. Cum ar putea cineva să se opună vijeliei puternice? Era un curent turbionar cum nu mai văzusem. Știam că centralele electrice utilizau curenții ascendenți sau descendenți, cunoșteam, teoretic, cauza lor, dar nu auzisem că au asemenea putere. Mari bucăți de pământ, de rocă, erau rotite prin horn și se zdrobeau de pereți, dacă aș fi fost lovit de o mică bucată... Ce eram eu? Aveam o densitate umilă. „Nu vreau-u-u...!” Eram în puterea lor, a „prinților de lumină“, ori a „demonilor luminoși”. Am fost aruncat spre abis.

Există o legătură bizară între Labirint și Abis. O legătură ce traversează, se spune, teritoriul unde-ți revezi prietenii în frumusețe și fericire. Treci deodată prin locul unde dușmanii își uită dușmănia, războinicii dansează și femeile cântă, copiii râd iar apele, șuvoaiele, te spală de griji. Spiritul strălucește cu o lumină de aur. El vede cursul vieții și-i cunoaște scopul. Toate întrebările au timp pentru răspuns. Toate acțiunile-s la locul lor. Confuzia dispare, e doar motiv de glumă acolo unde totul e știut, e foarte clar... Ordinea servește mintea cu libertate.

Am fost aruncat sus de vâltoare, ca un fulg ce eram. Deodată a trecut fulgerul prin mine și tot vârtejul s-a liniștit. Zăream departe un punct alb, luminos, apoi am văzut că se apropie de mine un tânăr: „Știi cine sunt eu?”

Îl știam? Parcă. Era adevărat?

–       Alt înger păzitor?

Mă stresau toți cu întrebări! N-aveam nevoie de cineva să-mi poarte de grijă. Putea fi o rudă sau făcuse parte din cercul meu de prieteni... O cunoștință destul de recentă. În definitiv, ce-avea cu mine?

–       Te întrebi cumva pentru ce mă întâlnești adesea în drumul tău?

–       Chiar așa... De cine și de ce mă aperi?

–       Nu-i deloc bine. Altfel ar trebui spus: Ești oare un Spirit Sfânt care-și veghează experiența într-o aventură dificilă în Lumea de Dincolo?

–       N-am de gând să întreb așa ceva. E o prostie. Ce vrei de la mine? Am ceva să-ți dau?

–       Privește-mă! Astfel vei ajunge în momentul tău cel mai prielnic și de împlinire. Dincolo de obstacole, atunci când îți refaci chipul. Experiența Spiritului nu se încheie odată cu primirea sfințeniei. Puterea sa e mare. Poate ajunge deodată la toate întrupările și întruchipările sale. Sunt numeroase, crede-mă! Și toate se adună alături. Ai ajuns departe și poți continua, dar în momentele dificile vei avea nevoie de sprijin. Atunci te simt și vin spre tine. Poți vedea pentru o clipă această Câmpie a Fericirii,  unde-ți vei găsi odihna după lupta eroică pe care-o duci continuu pentru a rămâne viu.

Și am văzut Paradisul. O întindere nesfârșită de o frumusețe răvășitoare, culori și sunete și arome, toate prinse în mine ca și cum eram eu. Simțeam că Eu cuprind totul, însă erau multe persoane în Mine, persoane, fenomene, Eu eram Paradisul, ori Paradisul se afla în Eu iar altceva nu cred să mai fi existat...

Brusc, m-am trezit în vuietul hornului și am simțit că mi se întâmplă ceva incredibil. Parcă eram plin de canale care se destupau și aerul trecea prin mine. Trebuia să mă feresc de obstacolele mari, lucru care-mi reușea de minune. Era o joacă, un test de perspicacitate. Am trecut în dreptul văgăunii prin care intrasem și mergeam grăbit către... Vedeam o mare lumină într-acolo...! Unde mă împingeau „tovarășii mei”? Am fost înconjurat de ei și am ieșit într-altă gaură împreună. Gata! Depășisem o nouă încercare. Ne-am oprit cu toții iar Gen, șeful, era prescurtarea de la Generosul, nu știu de ce, nu l-am văzut dăruind nimic, m-a întrebat: „Te simți mai sigur?”

–       Sigur de ce?

–       Puterile tale devin tot mai mari. Acest lucru ar trebui să-ți confere mai multă siguranță pentru a reuși să mergi mai departe.

–       Mi-e mai bine.

–       Așa credeam și eu.

–       Bravo, mă încurajă Fer – de la Fermecatul, tipul care-mi părea mai tânăr. Ai văzut lumina soarelui?

–       Am văzut... Soarele? N-ar fi trebuit să se afle...? am arătat nesigur deasupra capului.

Ceilalți m-au salutat la rândul lor: Ene, Energicul, Stră, adică Strălucitorul, Lin de la Liniștitul, Bin, Binevoitorul. Era ca o intrare în echipă.

–       Urmează ultima purificare, Lacul de foc. Dar înainte să ajungem acolo vom afla în drum primul punct de control. Deși nu ești apt de luptă cu forțele Întunericului, poți, cel puțin, să te ferești. După ce vei intra prin Lacul de Foc, vei trăi marea încercare, ai să înveți trucurile și-ți vei cunoaște puterea.

Ne aflam într-un coridor îngustat pe alocuri, prăbușit, chiar blocat... „Poți trece”, mi-a zis Lin Maroniul. „Să trec prin stâncă! Asta-i bună!” Însă el a trecut. „Plici!” și s-a dus dincolo. Îi simțeam prezența prin rocă. Am încercat, dar...

–       Nu gândi că este un obstacol. Nu gândi negativ. Poți! Hai!

Mi-am zis că trebuie să ajung alături de ei, că am de continuat drumul și am simțit cum particulele rocii se strecoară printre particulele corpului meu. Le spun „particule” pentru că n-am cum le numi altfel. Era o întrepătrundere prin spații care nu păreau să existe, era foarte poros materialul peretelui, cine-ar fi crezut? Iar eu mă despărțeam în firișoare care se strecurau, se despărțeau și se împreunau... Aveam altă consistență. Eu-corpul nu mai eram același. Poate nici nu mai existam! Hei, dar se petrecuse ceva înspăimântător cu mine! Am rămas în interiorul peretelui, speriat. „Nu mai sunt cine-am fost! Cine sunt eu? ” Mă schimbasem de mult timp însă abia în momentul acela am avut răgaz să-mi adun gândurile. Mă aflam într-un perete. Duhul din perete! Murisem, nu mai era nici un dubiu! Hoitul meu puțea strivit sub dărâmăturile orașului pe care-l părăsisem. Eu îl lăsasem acolo să fie mestecat de pământul vorace, de animalele sale mici... „Oare mumiile lui Caraguteanu păstrau în ele spiritele? Te poți atașa de păpușa aceea și poți rămâne să veghezi oamenii sau, cine știe, să te întorci la viață, să te întrupezi...”

–       Ieși de-acolo!

N-aveam de ce sta. Am trecut prin zid. Ce senzație!

–       Eu am murit!

–       Nu-i adevărat. Ești mai viu decât oricând, mi-a zis Gen. Abia acum ai înviat.

Era o încurajare, ce pot spune? Am plecat iar în grabă, nu prea înțelegeam de ce ne grăbim. Poate că era ritmul echipei! Lin, care se apropiase de mine, mi-a zis pentru ce m-au luat cu ei.

–       Marea Barieră este impenetrabilă. Doar o formație de șapte, așezată piramidal, cu cel mai puternic înainte, are șanse bune să se înșurubeze. Adesea doar primul trece iar ceilalți se întorc pentru a reface numărul, număr al reușitei. Este verificat. Gen e mai experimentat. A fost de cincisprezece ori. Chiar și eu vin a treisprezecea oară... Vezi ce iute înaintăm? Și este doar o iluzie.

Nu înțelesesem. Dar în clipa aceea am auzit zgomot dincolo de pereții printre care ne strecuram.

–       Punct de control, mi-a zis Fer.

–       Al cui?

–       Ne apropiem de Marele Lac de foc. Este o zonă locuită, s-a dezvoltat aici o civilizație de oameni. Puțini sunt aceia care ne percep, dar aceștia sunt dușmanii noștri de moarte.

–       Demonii?...

–       Arconţii...

Îi simțeam. Erau doi.

–       Ei ne simt?

–       Nu cred.

–       Nu.

–       Nu

–       E posibil, a admis Gen. Totuși n-au să ne acorde atenție nici dacă ne apropiem. Astfel încât nu-i problemă să apărem acolo. Ei percep mediul de viață altfel.

Coridorul s-a blocat. Am ieșit prin peretele din dreapta. Atunci am înțeles că abilitatea de a trece prin rocă nu-i des folosită fiindcă se pierde energie. Iar energia se reface anevoie, prin reacție în substanță.

–       Am făcut drumul acesta de numeroase ori, a spus Gen. L-am învățat pe dinafară. Dar ceea ce nu mi-am explicat până acum este faptul că totul se repetă întocmai. Pe acești doi indivizi îi găsesc în acest loc, făcând aceleași mișcări, bombănind aceleași prostii, știu bine unde voi găsi cetatea, cum și de unde pornesc loviturile de întâmpinare, ce fac oamenii, câte arce sunt pe lac, unde se află demonii... Totul se repetă fără cusur. Până la detaliu. Ar trebui să continue mișcarea. Să se tot miște. Să construiască lucruri noi... Am senzația că suntem așteptați, că cineva pornește aceeași scamatorie... De ce? De ce reiau drumul acesta? Care-i rostul? Este ceva zadarnic? Oricât de previzibile sunt obstacolele, doar voi sunteți imprevizibili, prieteni, și probabil aceasta e cheia. Trebuie să fim împreună, legați unul de celălalt prin jurământul de frăție! Unii dintre noi l-au făcut deja. Trebuie să-l repete față de noii lor frați. Spuneți: „Jurăm să fim frați pe vecie, la bine și la rău, până când cel puțin unul dintre noi va atinge Lumina Veșnică!”  E de-ajuns. Onoarea noastră va pecetlui cuvintele. Și acum, să învârtim caruselul!

Cei doi demoni erau într-un punct dominant de unde se putea zări o panoramă foarte întinsă, o deschidere uriașă, mult mai mare decât aceea unde locuisem până atunci.

Erau negri. Negri-negri. Și nu erau doi ci trei. Unul era prins de-un stâlp, cu capul în jos și brațele întinse lateral... Acela, parcă era roșu...

–       Sunt acoperiți de pielea solzoasă, e o platoșă. Ăștia doi sunt magi și oracoli. Ghicesc în măruntaie, au despicat o victimă și boscorodesc, invocă marele zeu.

–       Sinistru, am zis consternat, ce oroare! Cum să ai viziuni despre viitor căutând prin pântecul mortului? Cum poți măcar gândi lucrul ăsta?

Citisem că oamenii primitivi foloseau în magie organele interne ale unei victime abia ucise... Oamenii primitivi? „Ficatul este mai mare, semn că lupta va fi dificilă și e bine să adoptăm strategii de asediu îndelungat, dar nu pare să fie nici o boală evidentă, prin urmare vom avea succes... Ce-i asta? Care? Gâlma asta neagră de-aci de sub limba pancreasului? O tumoare? U-u! Nu-i semn bun! Deloc. Trebuie aduse jertfe. Cel mai bun dintre noi... Zeul cere jertfe. Ehe-he! Jertfe...! E-he-he! Morman, Morman, Morman!”

„Stâlpul acestei execuții îmi provoacă oroare... Te salut inimă a mea și vă salut organele mele interne! Pleacă     de-aici demon infect! Ple-eacă-ă de lângă... inima mea... Tu, Spirit binefăcător! Privește-mă! Cum poți îngădui ca inima să-mi fie smulsă din corp? Du-te înapoi, tu, demon cu cap de dragon! Port asupra mea amuleta de aur... ”

Ce era Mormanul acela? Un morman de hoituri. Să tot ghicești în măruntaie!

–       Războiul va fi îndelungat, mărite!

–       Da-da! Spuneți-mi! Zeul a fost mulțumit de jertfa noastră?

–       Cum nu se poate mai mulțumit. Însă nu-i de-ajuns...

Parcă ar fi fost lipsiți de față indivizii aceia! N-aveau nas, decât niște găuri, o deschizătură scârboasă, ca un cur, iar ochii...

–       N-au ochi? 

–       Dar au antene...

Coarne! Purtau niște ridicături în cap. Capul mic, o jumătate de sferă cam denivelată. Ciudate arătări!

–       Văd pe întuneric.

–       Și eu...

Ne-am ținut aproape de tabăra asediatorilor. În vale se zărea cetatea, puțin acoperită de înălțimile aflate în prejmă. Unele dintre ele fuseseră întărite astfel încât, pentru a ajunge într-o poziție avantajoasă, ar fi trebuit asaltate.

–       E calmul dinaintea furtunii. Acolo va fi prima lovitură, îmi arătă Lin. Peste ridicătura aceea. Apoi se vor trage câteva salve de partea cealaltă, urmează  asaltul asupra întăriturii de-acolo... „Bu-u-um!”

Lupta a pornit brusc și s-a întețit ca o flacără, alimentată de răcnetele victimelor. „A-a! Îh! Ha-a-a! Ea-ah!... A-ju-tor!... La ata-a-ac! Salt înainte! Pr-r-r-r-r! Bu-u-um!” 

Războiul? Ce-i războiul? Vorbesc nu de originea cuvântului, ci despre fenomen, evenimentul, istoria... Istoria? O minciună, o făcătură, o comedie neagră... Un serial. Tot soiul de netoți ajung vedete în serialul ăsta. Îi vezi forțând soarta lor incredibilă așezată pe tron, aruncând toate destinele proaste în fața Morții, curva de pe urmă care dansează soldatul ce pute-a nămol, rahat și sânge. „Înainte!... Prinde-o în brațe, n-o scăpa tinere! Ce darnic a fost Marele Conducător!... Câtă nevoie avem cu toții de Marele Conducător al destinelor! El dansează cu Istoria, noi cu Moartea. Sfârtecați, secerați, străfulgerați de scelerați”... He-he-he! O joacă de vorbe!

Tehnologia morții nu era prea evoluată în zona aceea dar lupta era feroce. Oare cine alimenta ura bestială a celor două tabere? Fiecare avea propria dreptate, se distrugeau în numele Vieții. Mereu am bănuit că-i o șmecherie existența materială... Bum-bum!

–       Ce facem aici? tocmai întrebasem când unul dintre draci a trimis în direcția noastră o săgeată.

O săgeată de foc. Am sărit iute-ntr-o parte.

–       Dacă nu așteptam aici, ne-a zis Gen, de la Generalul, aveam să fim atacați de trei ori, mai jos. Acum ne putem grăbi spre cetate. Nu așteptați o primire amicală. Și pentru ei suntem dușmani. Dar nu ne simt toți.

 

Și am fugit spre cetatea învăluită-ntr-un nor roșiatic, nor toxic emis de Lacul de foc. Vedeam zidurile dar și clădirile interioare, oamenii, sau ce-or fi fost, în momentul acela doar mogâldețe, și vedeam tot câmpul de bătaie, strategiile și grozăvia încleștării. Caverna se mărise      într-atât că părea inexistentă, partea ei superioară căpătase un luciu, un sclipici și reflecta lumina Lacului de foc astfel încât totul putea fi identificat de simțul vederii.               Și-atunci..., pentru ce demonii erau lipsiți de ochi?          

–       Demonii? Doar noi îi simțim. Ceilalți nu știu nimic de prezența lor. Ei stau, în mod invizibil, în straturi suprapuse pe corp.

Așa era, nu încăpea îndoială. Altfel, îmi părea, s-ar fi  desfășurat în spațiu, erau înveliți în piei, împielițații.

–       Dar indivizii ceilalți?... Ei le spun vorbe grele... Ah! Ia uite cum aleargă de la unul la celălalt! De necrezut! Așa am fost și eu?

–       Ce te face să crezi că nu mai ești?

–       N-ar trebui să simt?

–       Nimeni nu simte ceea ce este identificat cu propriul Eu. Eu-l simte.

Cine-mi răspundea? Parcă mi-aș fi răspuns singur. Parcă mi-ar fi vorbit cineva ascuns în mine...

–       Grăbește-te! m-a strigat Gen.

Rămăsesem binișor în urmă... Chiar mă oprisem. Două bile de foc aruncate dinspre cetate erau pe drum către mine. I-am văzut pe cei care le-au trimis. Aveau niște coifuri conice, foarte înalte, pe cap. Se agitau de colo, colo... Am eschivat prima lovitură însă a doua m-a doborât. Parcă s-ar fi luat după mine! Deodată am fost cuprins de flăcări și tras în jos. M-am prăbușit în șanțul care înconjura cetatea. Prin șanț curgea o lavă aprinsă... Și m-am afundat în materie... Ciudat însă, mi-am păstrat integritatea! Parcă mi-ar fi fost atașat un lest să nu mai pot ieși la suprafață. Urletele victimelor rezonau în masa aceea incandescentă, mii..., zeci, sute de mii..., eram prins de o mulțime aflată în agonie... Sau în extaz? Lumina roșie clipea, clipea, sclipicea... Un ritm, o bătaie de talgere neîntreruptă și becul roșu, bip-bip-bip...! apoi o pârţâială disturbatoare, becul, mâinile sus, dansul, dreapta-stânga-sus și jos... A-a-a-a! Ritmul, ritmul, ritmul...! Ce se întâmpla cu mine? Eram pe un ring de dans, într-o mare de oameni care se unduia... Dansul... Drogul, amețeala sexuală... plăcerea... dansul, preludiul, simțul tactil, mirosul..., gustul... Ce fac? Ce-i nebunia asta...? O ploaie de mormoloci mirosind coridoarele, căutând ieșirea. Erau măturați de o necesitate frenetică: Afară, afară, spre lumina veșnică...! Erau prietenii mei? „Gen”! „Lin”! „Fer”! Afară către plăcerea supremă! Acum poți înțelege Adevărul... E momentul, singurul, în care tot Adevărul poate ieși la iveală și va fi cântărit pe talerul balanței... Adevărul... Dreptate-nedreptate, fapte bune-fapte nebune, și Dansul... Întrepătrunderea. Dintr-o lume-ntr-alta în căutarea pietrei filosofale, aurului, gloriei, extazului și uitării de sine...

Am revăzut Marele coridor și Marile coloane, porțile colosale și pe Marele ușier...

–       Te recunosc, am zis, ești Ușierul aflat la porțile Matricei.

–       Așa-i, dădu aprobator din cap Ușierul. Iar tu ești păcătosul de 400-155.

–       Are vreo semnificație?

–       E doar un număr serial. Privește, am aici datele despre tine și cei care vor urma. Ei! S-ar putea să atingi lumina zilei, deși... Hm! „Amețit. Aflat la discreția instinctelor. Incapabil să se conducă.” N-ai referințe tocmai bune. Nu, nu sunt bune deloc.

–       Te salut Coloana Infinitului și pe tine Stâlp al Nemuririi, voi susțineți Speranța...

–       Pe mine nu mă saluți? zise Șarpele.

Vai ce mare crescuse lighioana! Ușierul se transformase în ditamai Șarpele! Aproape că nu l-am recunoscut! Era gras, roșu...

–       Nu e minunată, Viața? am zis.

–       Ah-ha-ha! Asemenea mângâiere n-am auzit, îmi spusese Șarpele.

Ce șarpe? Balaurul care păzea intrarea.

Ușile s-au deschis larg și am fost aruncat, împins, pe coridorul întunecat și fremătător, Coridorul viu, spre sala sufletelor pierdute cu pardoseala de marmură roșie.     

–       400-155, anunță o voce pe care-am recunoscut-o deîndată.

Vocea Marelui Lacheu! Toți erau mari acolo!

–       Să vedem, ia să vedem, ia să vedem! repetase cineva..., o femeie. Vai! Nu se poate... Acest individ nu e susținut de nimeni? Nici măcar de o pomană? El n-a făcut nimănui bine? Ce usc... uscătură! Gărzi! Gărzi! Ceva se petrece aici!

–       Hai să  plecăm, l-am auzit pe Gen.

Cum de ajunsese lângă mine, cum reușise? El singur.

–       Opriți-i, opriți!...

Vocea femeii îmi amintea de Tamara... Aveam încă destule amintiri! Chiar nesuferita rămăsese între ele!

–       Prinde-mă de umăr!, a spus Gen și l-am apucat strâns.

Am trecut iute dincolo de porți, dincolo de ritm, dincolo, deasupra cetății. Ce ușurare! Frații mei s-au bucurat văzându-ne: „Ai ajuns acolo? Cum a fost?”

–       Cum a fost? Dar ce-a fost?

Au râs, unul înfundat, altul zgomotos, doar Gen a zâmbit...

–       De ce râdeți? Îmi pierdusem puterea, îmi pierdusem speranța, îmi părea implacabil... Spuneți-mi că a fost o încercare. Un exercițiu pentru a-mi ridica pregătirea.

–       Te-ai botezat în lacul de foc, dar ai fost și neatent, m-a certat Gen. Astfel nu vei ajunge. Deși ar fi trebuit să se întâmple,...

–       Și ei îmi promiteau ieșirea la lumină, am zis.

–       Care lumină?

„Care lumină?”, ce întrebare era asta?

–       M-am ferit, am simțit nevoia să mă disculp, m-am ferit însă bila de foc s-a întors după mine de două ori. Am crezut că este implacabil și am renunțat să mă feresc.

–       Era vrăjită. Aceia sunt magicienii cetății. Lovitura lor poate fi eschivată dacă răspunzi cu o contralovitură, ori ești mult mai iute. Voi, Stră, Bin și Dan, încă nu puteți lupta cu acești indivizi.

„Dan”? Se pare că vorbea despre mine. Dan..., Dan... N-am nici o calitate care să pornească de la aceste trei litere... Dan-satorul? Ha-ha! Nu se poate!

–       Doar după ce veți trece prin Lacul de foc, replica voastră va fi nimicitoare.

–       Eu am fost acolo.

–       Vom vedea.

Priveam de sus cetatea. Vedeam gărzile alergând pe străzi pietruite... Toate construcțiile erau placate cu pietrele acelea și mi se arătau foarte monoton... Ciudată localitate! Era făcută din solzii unei șopârle uriașe! Atacatorii aveau aparate zburătoare ce scuipau foc, iar apărătorii le săgetau. Zgomote puternice, pretutindeni era foc și pară, și fum... Cum stingeau flăcările n-am înțeles.

„Să ne grăbim!”, a zis Gen. Și am coborât în mare viteză spre cetate. I-am urmat cât trebuia de repede, am trecut prin apropierea crenelurilor, am ajuns deasupra străzilor, ne-am rotit în jurul unei piețe plină de butoaie, am văzut bărbați, femei cu multe fuste, viața urbei părea foarte normală de parcă asediul era ceva obișnuit, am alunecat peste pietrele străzilor, pe sub arcade, aproape să atingem strada, apoi, deasupra unei clădiri, am văzut o haită de câini famelici care au mârâit spre noi, am intrat într-o baracă, am trecut pe sub toate traversele, am căutat printre cotloane apoi am ieșit în port. Ne-am oprit deasupra portului. O panoramă deosebită ne aștepta, deschiderea grozavă a portului, uriașe platforme se legănau, iar orizontul sângeriu borda lacul de foc...

Platformele erau lucrate din același material ca întreaga așezare.

–       Vom călători cu una dintre arce, a spus Gen. Imediat ce va pleca. Fiți vigilenți!

Pe lac se găseau cel puțin cinci bărci mari, cu pânze, sau..., (numite „arce” de Gen) pe care numeroși oameni le încărcau cu butoaiele remarcate mai devreme.

–       Arcele sunt ființe vii, mai spuse Gen. Prinși de ele stau paraziții. Acești paraziți ne sunt dușmani. Imediat ce pleacă arca, trebuie să ocupăm poziții strategice pentru a lupta cu ei. Eu voi ajunge la postul de comandă, Lin și Bin în partea dinainte, Dan va sta în spate, Stră va fi lângă mine, iar Ene și Fer vor fi la mijlocul arcei. Folosiți lumina, ea este puterea noastră!

Am așteptat să declanșăm atacul, ascunși în apropierea barăcii, până când una dintre arce s-a legănat liberă de frânghii... „Acum!”

Ne-am repezit ca animalele de pradă. Într-o clipă      ne-am aflat la locurile pe care ni le arătase Gen, iar arca   s-a desprins de platformă și a pornit încet să plutească deasupra lacului. Nu îndrăzneam să scot un sunet, nu știam cum pot replica unui atac, m-am oprit așteptând alt semnal. Deodată am văzut cățărându-se pe balustradă unul dintre hamali. Parcă ar fi stat în afara carapacei și se cocoța deasupra, aparent fără să mă ia în seamă. Căra în spinare capătul unei funii lungi pe care-o trăgea agale, prea încet... Am simțit în mine un avertizor, ceva care-mi semnala pericolul: „Atacă primul!”, zicea avertizorul, „atacă primul!” Nu l-am ascultat și cred, bine-am făcut. Dinapoi a venit un fum înecăcios. A dat să mă acopere dar nu putea să mă-ntreacă în viteză. Am sărit într-o parte,   m-am întors și i-am ajuns în spate apoi i-am dat brânci în lac. Nu mă așteptam să pot lovi atât de puternic și nimicitor. Nu a căzut, s-a dezintegrat ființa aceea, sau ce-o fi fost. Când am privit iară puntea nu l-am mai văzut pe om. „Este o legătură între ei, mi-am zis. Poate-i cazul să-i avertizez pe ceilalți!” Dar cum să plec de-acolo? Nu voiam să-l dezamăgesc iar pe Gen. L-am zărit pe Fer. „Fer!”, am strigat, „Fer!”, însă nu m-a luat în seamă. Din câte am priceput ceva se întâmpla la mijlocul carapacei dar nu mă putem dezlipi de punctul meu pază. Apoi am auzit o bufnitură puternică. Nu mai puteam sta. Am mers în ajutorul fraților mei și i-am văzut implicați  într-o luptă dificilă cu niște ființe care-și schimbau forma. Dar atât Ene cât și Fer aveau aptitudini nebănuite... „Atenție!” am auzit și imediat a venit spre mine un vârtej aproape imperceptibil, care s-a lovit de un parapet pe care l-a rupt. Atunci arca a scos un strigăt de durere, amintindu-mi ce spusese Gen că este vie. Ene a aruncat un cerc de foc asupra vârtejului dar acesta l-a înghițit... „Ce este cu tine aici? Mergi înapoi!” Dar nu reușeam să mă dezlipesc de acea încleștare. A trecut prin mine ca o umbră ce deforma imaginea, arătarea, și nici n-am simțit-o. Poate nu mă atinsese. M-am înapoiat însă am văzut că devenisem ținta acelei stafii. Am încercat să arunc un rest din parapetul arcei, iar obiectul s-a aprins instantaneu și s-a transformat într-un proiectil de foc. Așa de teribil a fost proiectilul că arătarea a explodat. „U-u, ce bun sunt!”. Mă simțeam mult mai bine. Arca mugea puternic și mă-ntrebam ce se petrece când am văzut cetatea scufundându-se, lovită parcă de un groaznic cutremur... Cutremur părea să fi fost, doar dacă nu era și ea o ființă... Atunci l-am revăzut pe Gen: „Arca este curățată, a zis. Cum a fost aici?”

–       Bine. Cred că bine.

–       Te-ai descurcat. Ai învățat multe. Secretul reușitei stă în propria experiență, găsi de cuviință să mă laude. Să ne adunăm cu toții!

Am privit înainte. Unde mergeam, ce căutam, pentru ce intraserăm în acest Lac de foc?

–       Unde sunt depozitate butoaiele? am zis cu glas tare. Ce au în interior?

–       Lacul are numeroase insule și câteva sunt locuite.

–       Unul dintre cărători spunea că sunt cel puțin zece escale.

–       Se face comerț între cetăți, se transmit mesaje...

Fiecare își spusese părerea până ce interveni Gen: „Sunt embrioni.”

„Cum, ce, adică?”

–       Embrionii care sunt însămânțați. Pământul este plin de embrioni. Tot soiul de embrioni. Aici se cresc, se consumă, se comercializează... Embrionii Pământului! Butoaiele sunt păzite și nu reprezintă o prioritate pentru noi. Arca se îndreaptă instinctiv către punctul pe care îl căutăm. De obicei este cârmită dar pentru noi important este să o lăsăm liberă.

–       Dar, stăpânul ei? am avut o presimțire.

–       Stăpânul e sub carapace. Îl așteptăm împreună.

Îmi părea că „apa” roșie, plină de zgură neagră, curge. Nu era un lac ci un râu, deși... ne roteam, oarecum... Trombe de foc săreau deodată, ici-colo, furioase, clocotitoare. Gen era neliniștit și ne atrase atenția asupra altei arce care plutea în derivă.

–       Nu suntem singuri, am conchis.

–       Arcele se răzvrătesc uneori. Ele sunt chemate instinctiv aici. E ca un loc de cuplare, în fapt un mare vârtej care ne trage în adâncuri. Ne vom adăposti sub carapace. Dar trebuie să-l eliminăm pe marele demon care stăpânește această ființă. Ar fi greu s-o facem dedesubt de aceea e mai bine să îl așteptăm. Feriți-vă de trombele din lac. Puteți fi trași înăuntru.

Ceva se schimbase în discursul șefului. Mai devreme vorbea despre purificarea în Lacul de foc, iată că de fapt nu se intra propriu-zis în foc ci ne protejam în interiorul animalului cu carapace...

Focul este, a fost mirajul, obsesia omului. De când mă știam fusesem uimit de foc și de substanța nedefinită a flăcării. Nu e gaz, e denumită plasmă. Proprietățile acestui fenomen țin de magie. Se produce și este întreținut de condiții speciale, în urma unor reacții chimice, de schimbarea stării de agregare a substanțelor, degajă energie... Este o substanță vie, Focul...

Priveam limbile de foc schimbându-și continuu locul, prinse totuși de substanța combustibilă, incapabile să subziste fără hrană, ca mine... Dar nu mai simțeam nevoia să mă hrănesc. Probabil trebuia să-mi reîncarc energia, cumva...

–       Noi nu ne hrănim? am întrebat însă imediat m-am gândit la embrioni și m-am cutremurat...

–       Ți-am simțit scârba, n-ai scăpat de ea mi-a zis Lin. Credeam că după episodul din șanțul cetății, vei scăpa de legături.

–       Ce fel de legături?

–       Emoții, temeri...

–       Asta nu înseamnă că sunt conștient?

Priveam lacul și am văzut că era compus dintr-un fel de molecule uriașe, parcă iluminate interior, care se mișcau liber înconjurate de lichidul incandescent, erau moi, se împingeau unele într-altele... Ce minuni! Păreau, pufoase, prietenoase... Deodată arca a scos un sunet, ca o goarnă, prelung. I-au răspuns una, două,... trei... Erau alte asemenea arce rătăcite pe marele lac de foc, de lavă, sau de cine știe ce.

–       De-asta i se spune Lacul de foc viu? l-am întrebat pe Gen arătându-i ființele din lac.

–       Da. Însă nu numai. Întreg lacul se manifestă ca o ființă, este o ființă.

Arca și-a încercat iară talentul muzical, mai prelung, ca un vaiet... Celelalte arce i-au răspuns degrabă.

–       U-uh!

–       Trebuie să intrăm sub carapace. Ne apropiem de marele vârtej. Ne-ar risipi imediat și este important să fim împreună. Sub carapace ne așteaptă demonul arcei. Speram să iasă, ne-ar fi fost mai ușor să luptăm cu el. Totuși arareori se întâmplă. Deschizând intrarea vom pătrunde în lumea lui. Urmează o încercare importantă. Este o iluzie și va trebui să distrugem iluzia. Acum se va vedea cât de uniți putem fi. Va trebui să ne apărăm reciproc fiindcă vom fi atacați din toate părțile. Puterile noastre sunt importante însă avem nevoie de prudență și de îndrăzneală.

Ne-am strecurat sub carapace, într-un loc îngust, prin... „orificiul din dos”, iar Gen a scos un vaiet: „Ah! Este un demon foarte puternic. Mi-a amorțit simțurile...”

Am fi putut pleca în altă arcă, însă nu mai puteam renunța. Era, bineînțeles, mult prea târziu.

 

Pătrunseserăm în oraș. Clădiri, străzi, populație, totul într-o lumină albă care ne dezvăluia forme materiale. Cum am trecut toți, orificiul s-a închis. Eram în jurul Generalului și am constatat că ajunseserăm între gratii, pe un coridor, ca animalele de circ. Chiar asta se întâmpla, jucam într-un spectacol iar înainte se afla un dresor care mânuia biciul și striga... „Gastra i asteran calfarastn!” Era magie neagră...

–       Nu uitați, este lumea lui și se poate schimba continuu, nimic nu este stabil fiindcă acționează după cum ne mișcăm noi și după reguli aleatorii pe care nici el nu le stăpânește. Magia aceasta a fost inventată de altcineva. Bazați-vă doar pe puterea voastră! Stați aproape și     păziți-vă de dubluri... Este iluzie..., o iluzie...

Deodată Gen a zburat de lângă noi. S-a spart, s-a dezintegrat... Îi auzeam numai ecoul vocii. Am alergat pe coridorul îngust. Dresorul, un om hidos cu barba și părul în smocuri, și două coarne crescute-n fruntea strânsă de un cerc metalic, rânjea scoțând un zgomot: „Hrrr-hâr-hâr...!” Împrejur, femei îl încurajau: „Ucide-i! Strivește-i!” Am aruncat un bolovan asupra sa dar puterea pe care-o avusesem a dispărut. Apoi am simțit durerea. Individul  m-a pleznit cu biciul său de foc. Ce făceau prietenii mei? Își pierduseră și ei firea ca mine? Se grupaseră, de aceea mă lovea scârbosul, să mă alătur lor. „Este o iluzie,”     mi-am zis. „Individul nu-i aici, nu mă atinge cu nimic, iar puterile mele sunt aceleași”. Astfel mă încurajam cu glas tare. Datorită învelișurilor materiale nu-i mai recunoșteam pe amicii mei. Unul dintre ei s-a repezit asupra mânuitorului de bici. Imediat au apărut cinci-șase tipi asemănători înarmați cu diverse unelte, care au aruncat proiectile spre noi. Eram încolțiți și, s-ar fi zis, victime sigure ale acelui monstru când, ceva s-a întâmplat. O scânteie a sclipit, lângă mine. Puterea monstrului s-a diminuat iar eu am simțit prezența unei persoane în dreapta. Era un zeu! Imobil, cu mâna întinsă spre demon, îl seca de puteri... Atunci a urlat o babă ascunsă de spectatoare: „Haburadan – baaloglu – işpagana...” sau altceva, oricum o nebunie fără înțeles, o bâlbâială urâcioasă, apoi a prins să se rotească, să tragă vânturi și înspăimântătorul nostru adversar, renăscut parcă, a scos o lamă lungă și tăioasă din ascunzișul mantalei. Cu repeziciune, lama a trecut prin imagine, direct spre mine, dar... nu mai eram acolo. Puterea mea se refăcuse. Am trecut printre femei, prin perete și am ajuns în stradă. Am rămas în loc să privesc mulțimea, era foarte aglomerată strada. Și l-am simțit. „Dracul” se furișa printre oameni pentru a mă surprinde. Doar mâna am întins spre el și deodată s-a dus înapoi și s-a strivit de clădire înroșindu-i zidurile. Bucăți de carne s-au împrăștiat pe asfalt risipind trecătorii înspăimântați. În scurt timp strada s-a golit. Am recunoscut locul. Eram în centrul urbei natale. Ici-colo anumite lucruri păreau schimbate, dar știam foarte sigur unde mă aflu. Am privit marele panou publicitar cu săritorul ventral și textul afișului.

„Nu poate fi depășit pragul de securitate. Societatea ANSU are obligația să vă avertizeze asupra celor două vulnerabilități ale carapacei. Aceste vulnerabilități constituie risc doar pentru utilizatori. Prima vulnerabilitate, cod SSV-10125, este o slăbiciune a sistemului la viermi. Remediul există deja. Achiziționați acest nou produs de securitate, PTP versiunea 5. Nu uitați, „mai târziu” poate fi „prea târziu”. Instrucțiunile se găsesc la orice oficiu al nostru. A doua vulnerabilitate...”

Curenții de aer învârteau praf și hârtii, am privit adânc strada principală și am văzut un obiect mărindu-se, un omnibus venea, a oprit în dreptul meu și a deschis ușa. Să intru sau nu? Șoferul era îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mi-a părut cunoscut, cred că era o rudă a nevesti-mi. Nu puteam fi nepoliticos, i-am dat binețe:

–       Ai cartelă?, m-a întrebat.

Cartelă? Aveam câteva tichete printr-un buzunar. „E bine?” La ce-mi trebuia? Am privit lumea din omnibus. O bătrânică zâmbitoare, cu ochelari, era pe bancheta din față. Prinsesem respect pentru băbătii. Parcă o vedeam ridicându-se, mărindu-se și învârtindu-se, împroșcându-mă cu blesteme, astea sunt proiectilele bandei și anevoie le poți replica în termeni academici sau măcar ponderați. Sunt bine dotate cu venin aceste făpturi aparent firave... Puțin în spate erau încă doi bătrânei, apoi alte persoane de vârstă mijlocie și-n spate, pe ultimele rânduri o adunătură de tineri gălăgioși așezați unii peste alții... Am stat pe un scaun cam la mijlocul mașinăriei. Unde mergeam? Mă obișnuisem să cred că intuiția mă transporta spre ceea ce urma să se-întâmple, că trebuia adică să urmez instinctul. Mă așezasem, deci, pe scaun și m-a prins o amorțeală, o... parcă o negură perfidă  în cap, mă acoperea o umbră, o crustă de uitare... Cine, ce sunt? Către ce mă-ndrept? Care-i rostul... simțeam cum trage îndoiala de convingerea mea și-n drum contururile prindeau să se dizolve... O puștoaică ajunsese tiptil în spatele meu și-mi gâdila urechea cu limba, hm! nu-mi displăcea. O limbă lungă, rece... Deodată: haț! „Ş-ș-șarpe!”, m-a prins de ureche.  Și-apoi totul s-a grăbit, a alergat nebun înainte, eu alergam stând pe scaun, vedeam lumea defilând împrejur până când ceva m-a izbit puternic și m-am trezit strigând: „Oprește!”

Simțeam că mă umflu, iar vinișoare purpurii îmi invadaseră pielea. „Oprește!”, am repetat și, pentru că șoferul mă ignora, am smuls un scaun și l-am aruncat spre el, scaunul a luat foc, apoi a provocat explozie. Am zburat prin geam pe pavaj. Vedeam omnibusul deformat continuând să înainteze peste trupuri către un stâlp și băbuța care păstra același zâmbet, așezată pe același loc, întorcând capul încet, atemporal..., spre mine. Și a fost doar o clipă! Atenția mi-a fost furată de o scenă care se petrecea mult mai departe. Un grup de tineri așezați pe mașini cu două roți veneau în mare viteză: „Urcă!” mi-a zis unul, „urcă iute!”

Cine erau? Prietenii mei? Dacă ar fi fost ei mi-ar fi zis pe nume. Dar veneau direct către mine. M-am răsucit   într-o parte, apoi în cealaltă, și-apoi unul dintre ei m-a prins de mână dar l-am smucit zdravăn și a căzut în apropiere în vreme ce mașinăria își continua singură goana.

–       Dan, mi-a zis individul. Dan, nu mă recunoști?

–       Cine ești? Nu te știu...

Era... era înspăimântător la vedere sau, cel puțin, asociam eu această calitate înfățișării sale, asemenea acelor demoni aflați sub cupola circului, manevra în mod agresiv o armă gata să mă lovească... Am văzut cum ceilalți reveneau în viteză...

Mă aflam într-o intersecție. Spre stânga pornea o stradă închisă cu o poartă din bare metalice, prinsă cu un lacăt. Am sărit din locul unde mă aflam și am împins omnibusul către porțile metalice care s-au desfăcut. I-am mai văzut pe călăreți cum își recuperează colegul și se dezintegrează în imaginea de fundal...

Doi indivizi care priviseră întâmplarea dintr-o parte păreau să comenteze apoi mi-au zis:

–       Tu ești cel pe care-l așteptăm.

–       Trebuie să mergi în Turnul vederii clare!

–       Numai tu poți.

„Turnul vederii clare”? Altă nebunie! Ce să vezi clar din turn? Strada? „Unde, adică, ar trebui să ajung?”, am întrebat, însă vorbeam deja de unul singur. M-am îndepărtat privind canalul care înainta printre clădirile gălbui sau albe, nimic nu se mișca și eram pregătit pentru un atac surpriză când, am auzit: „Ce mai faci bătrâne, ce-i cu tine pe-aici, în pustietatea asta?”

L-am văzut după colț pe... Marcel. Îmbrăcat destul de trăsnit, cum îl știam, doar că purta țăcălie. Marcel în carne și oase!

–       Ce mă privești așa? Sunt eu, prietenul, fratele tău.

–       Iartă-mă, dar mi se-ntâmplă lucruri ciudate și mi-e greu să mă concentrez!      

Am ignorat mâna care se-ntinsese către mine pentru că, sincer, mi-era teamă să-l ating.

–       În fine, te-ai schimbat grozav! Ce ți-au făcut?

–       Spune-mi te rog data în care suntem azi!

–       Ziua 289, anul 965...

–       Nu se poate.

–       Cum să nu se poată? Așa e. Adică ce, m-am...? Da’ ce-i cu tine? Ai amnezie?

–       Dacă e să-i spun cumva... amnezie, asta e.

–       Ce spui, bătrâne? Ți-au dat la cap? Hai să consumăm ceva într-un bar, să-mi povestești!

Am mers după el în bar, la parterul unei clădiri. Înăuntru se aflau câteva persoane așezate la mese. Păreau imobile! Am căutat un loc astfel încât să pot observa tot spațiul și să văd strada, cât se poate.

–       E cu autoservire, îmi spusese. Tu ce servești? Sau lasă că-ți aduc eu, știu ce preferi.

Și a venit cu două pahare în care se afla un lichid verzui, efervescent. N-aveam de gând să consum băutura aceea. Putea fi otravă, sau altceva... L-am privit cum o înghite...

–       Ce este? Nu-ți mai...? Ultima oară..., a încercat dar îi păruse zadarnic. Știi, de fapt chiar doream să te întâlnesc. Însă ai dispărut după povestea-ceea. Nu am aflat ce ți s-a-ntâmplat.

–       Ce mi s-a-ntâmplat? Ce să i se-ntâmple unei persoane obișnuite? Spune-mi tu, mai bine, ce este cu cartierul acesta pustiu!

–       A fost construit după marele cutremur, este nelocuit, oamenii se tem să stea aici... Dar totul funcționează. Poate fi vizitat, ca un muzeu.

–       Și astea sunt mumii?

–       Da.

–       De la cutremur?

–       Din ziua când ai intrat în Societate.

–       Ce era cu „Societatea” n-am înțeles.

–       „Societatea” încă este... Chiar nu știi? Este o organizație de tip celular. Fiecare celulă este formată din șapte persoane, una singură fiind persoana de legătură. De fapt fiecare este membru în două celule, cea organizată de individul care l-a introdus în societate și celula pe care el însuși a format-o. Nici o celulă nu-i completă până ce nu atinge numărul de șapte membri. Eu am reușit să o completez. Tu ești unul dintre membri.

–       Mai este societate secretă?

–       Da. Nimeni nu cunoaște mai mult decât membrii propriei celule și pe conducătorul său care-i transmite ordinele.

–       Cum nu? Îi știam pe toți... Îl cunosc pe șeful societății.

–       Crezi tu? Cine e?

–       Ministrul Cartigea...

–       Pe Cartigea tu însuți l-ai asasinat. A fost prima ta misiune... Chiar ești amnezic! Cum ai reușit să evadezi din recluziune?

Ce-mi sporovăia Marcel acolo?

–       Ce recluziune? Nu-mi amintesc.

–       Ți-a fost spălat creierul, prietene! Dar e mai bine. Nu trebuia să păstrăm în minte ororile acelei perioade. Pe toți care am trecut prin ea ne-a marcat, crede-mă!

–       Și pe tine? Când? Timp de cinci ani? Nu-mi amintesc să fi lipsit vreo clipă din viața mea.

–       Eu am fost închis mai puțin, dar... mi-a părut la fel de mult...

Mintea Marcel. Acceptase că am lipsit cinci ani însă mai apoi bălmăjise că este mai mult o părere. A lui, a mea...

–       Este organizație religioasă?

–       Nicidecum. Este o societate justițiară. Ce-ți trece prin minte? Ne așteaptă o nouă misiune în formație completă. Vino cu mine la locul de instrucție.

–       Unde?

–       Dincolo de pădure...

Am ieșit din local și am mers către stația omnibusului. Întunericul s-a lăsat deodată pe tot cartierul. Doar busul care se apropia era luminat. Am intrat pe uși diferite: „Unde mergi, panaramă?” am zis, văzând că                   se-ndepărtează. Lumea pestriță dinăuntru mi-a temperat strigarea. Slatanii se întorceau de la vânătoare și, având în vedere înfățișarea lor, captura fusese cam săracă. Am renunțat să-l caut pe amicul meu prin adunătura ostilă și am oprit omnibusul trăgând cuiul de alarmă. Apoi am sărit din el câț încă nu oprise. S-a cabrat ca un cal și dinăuntru s-au întins către mine dihănii strâns lipite și o gură băloasă, plină de colți... Ce era cu slatanii aceia n-am priceput vreodată! Niște indivizi care nu aduceau nici un folos societății umane, care nu se supuneau nici unei legi, pe care agenții nu reușeau să-i controleze și care se ocupau numai de tâlhării. Pe cine slujeau? Omnibusul a frânat, parcă și-a deschis gura și a dat să mă prindă în gheare, să mă sfâșie, iar când a pornit din loc s-a retras cu toți dinții înăuntru. Era un animal de pradă! „Oare ce s-a întâmplat cu Marcel?”, m-am întrebat. Îl știam bine pe Marcel, era un tip abil, mai abil ca mine...

Am continuat drumul și curând am ajuns la cărarea ce traversa pădurea. Știam unde ar fi trebuit să ajung. Puteam ocoli însă mă grăbeam. Dincolo de pădure era un parc numit „La Capelă”. Am alergat să depășesc repede locul bântuit. Am tot fugit urcând continuu și când am ajuns pe înălțime m-am întors pentru a contempla orașul. Abia zăream conturul construcțiilor sale.... „Zeul căruia te rogi e stăpânul orașului morților”, am auzit vocea gravă și-n apropiere am văzut o umbră nefiresc de lungă, pierdută între copaci. „Mă tot sperii de propria-mi umbră!” Știam de locuitorii pădurii, proscriși care fugiseră din oraș fiindcă legile aspre cu cetățenii fără lucru îi obligau să muncească în mine, alături de condamnați. Era imposibil să poți reveni de-acolo fără intervenția unei persoane din administrație. Dar mulți evadau și se pierdeau în pădurea aceea deasă și foarte întinsă, creație a cercetătorilor geneticieni din „orașul suspendat”. Nu cred să fi știut cineva, ca mine, unde se află renumitul oraș al oamenilor de știință. Copacii aceia rămuroși plini cu smocuri de ace foarte penetrante erau dificil de escaladat și, prin urmare, ascunzători eficiente. Din când în când unii nefericiți erau capturați dacă se aventurau să-și revadă familiile și arătați lumii civilizate pe videofoane, erau ca sălbaticii legendari care locuiau încă prin grotele dinafara orașului. M-am odihnit pe o rădăcină și când m-am ridicat să plec o armată de umbre s-a ridicat laolaltă cu mine și a pornit spre locul numit „La Capelă” pe care-l zăream încă         de-acolo. Dar cu cât mă apropiam constatam că lucrurile se modificaseră considerabil iar în locul capelei crescuse o mare piramidă în vârful căreia clipea un ochi. Ajunsesem într-o masă compactă de umbre și am auzit o voce puternic bruiată zbârnâind o veste pentru care n-aveam înțelegere.

–       Bucurați-vă căci Gramon a izbândit în lupta sa cu inamicii și curând vom împărăți peste întreaga lume!

Am văzut ochiul fixându-se pe mine. Nu era bine să rămân acolo...

–       Zeița triplă a vieții și morții, triunghiul universului, Distrugătoarea, Creatoarea și Izvorul Energiei nu vă promite Vindecarea..., a bârâit în continuare vocea transmisă de la piramida lucitoare placată cu piatră șlefuită... Doar Gramon, sprijinitorul celor suferinzi. El oferă mântuirea. Timp de secole le-a dat speranțe celor atinși de boală. S-au confirmat șase mii șase sute șaizeci și cinci de vindecări miraculoase.

–       Este adevăratul mare adevăr, domnul meu! Cincisprezece ani am suferit de o boala care se manifesta ca scleroză multiplă. Eram sută la sută handicapat fără vindecare. Maladia-mi afectase nervii, organele, mintea... Deja murisem... Gramon s-a apropiat de mine și mi-a atins fruntea: „Nu te teme! Ai încredere! Mama noastră va avea grijă de tine.” Brusc am simțit o putere, o mare energie, și inima mi s-a umplut de bucurie. Și a venit bătrâna aceea. Am fost uns cu ulei și am început să tremur apoi am simțit cum mă acoperă și mă încălzește un înveliș protector. Eram extatic, perfect mulțumit în mine însumi. Am căzut într-un somn profund. A doua zi, la mijlocul zilei, cineva m-a prins de mână și mi-a zis: „Ridică-te și mergi! Nu e o poruncă ci o invitație.” M-am ridicat și am făcut câțiva pași, ca un copil...

 „Ce poveste lacrimogenă!”

–       Când l-am examinat era perfect sănătos.

–       Este un exemplu clasic de mântuire datorat credinței.

–       Fiecare celulă se vindecase. S-a vindecat trupește și sufletește.

–       De câte ori intru în Templu mă simt cuprins de o veritabilă putere. Este un loc al liniștii și speranței. Pot spune, al eternei speranțe.

Plaga? Exista o vindecare?

„N-am să stau aici...”, m-am îndepărtat. „Speranța eternă! Este ceva de spaimă!”

–       Unde mergi umbră? Nu s-a strâns întreaga Societate, a continuat să pârâie pe același ton Vocea, iar mușuroiul s-a mișcat puțin spre mine să mă înglobeze.

–       Cu toții am venit aici să ne vindecăm.

–       Altă minune este că vorbesc limbi diferite dar      se-nţeleg toți atât de bine!...

„Nici gând!” Am luat-o din loc însă... „Fir-ar să fie!” Parcă mă atrăgea monstrul, ori fusesem înglobat într-o substanță care-mi încetinea mișcarea! Îmi era imposibil să ies de sub influenta sa! Răul? „Numele Răului este...” Care e numele Răului? Simțeam senzația copleșitoare a nereușitei. Aveam o țintă imposibilă... „Te așteptăm!” strigau, „Te... așteptă-ă-ă...!” Să înțelegem împreună esența Răului. Cum se manifestă?... Trăgeam disperat de extremitățile corpului, mă scufundam în substanță, ceva urca încet pe picioarele mele... mă cuprindea...  Nu reușeam să mă concentrez!

Și m-a înghițit o clădire întunecoasă. Era cam rece înăuntru, auzeam picurând apă în apropiere... Am coborât câteva trepte și am ajuns în vecinătatea unui bazin plin cu apă. Simțeam licărind o lumină a cărei sursă îmi era necunoscută și am auzit zumzetul unor sârme întinse deasupra. Parcă înțelegeam ceva despre o femeie...

„Ucigașul tău poate fi mai aproape decât te-aștepți. Poate fi deja în interiorul tău. Nemilos, fără viață, insensibil, de neoprit...” Două femei fuseseră omorâte și aruncate-n bazin. Aveam o presimțire că încă se aflau acolo și chiar îmi păruse că disting ceva când a pătruns o ceață, un abur în beciul clădirii... Era desfigurată! „Cred că mă aflu chiar în interiorul piramidei”, mi-am amintit. Fusese cumplit violată... virtutea. Investigam, desigur, o crimă dublă... și lucrurile căpătau astfel un sens. Am intrat în ascensor. Eram așteptat.

–       Ați venit, maestre? m-a întâmpinat lacheul. Ceremonia are loc în sala mare.

Da. Îmi aminteam tot mai bine. Urma să aibă loc un spectacol, dar afară moartea îi vâna pe aceia care nu-și găsiseră loc și continuau să rătăcească. Două femei ispititoare fuseseră ucise și nu-i cunoșteam pe criminali. Viața mea era în pericol.         

Am urcat iarăși treptele, aveam senzația că este interzisă intrarea, „de ce vreau să intru?” adică, pătrunsesem deja pe ușa masivă când am avut acea repulsie, erau niște scări de lemn, deasupra o mochetă mucegăită... Ei, dar știu că se adunase ceva lume! Spațiul îmi păruse întunecat la intrare, câteva lăzi, oamenii ca niște umbre, urcând scările lumina s-a amplificat și tot ceea ce se afla împrejur a devenit evident. Credeam că voi fi dat afară dar nu mi s-a acordat atenție și, înaintând, am înțeles că sunt pe scenă iar oamenii sunt doar actori. Și     l-am văzut pe ucigașul meu! Un tip atletic, de treişcinci de ani, peste un metru optzeci, brunet, cu buza de sus despicată,... Îl cunoșteam. Un tip important, puternic, feroce. Privirea lui era penetrantă. Obișnuia să-și imobilizeze victima privind-o. Și m-a privit, m-a măsurat, a rânjit: „Ce adversar de tot râsul!” Cum să mă înfrunte? S-ar umili. Inteligența lui uriașă, puterea lui, poziția,... totul ar fi avut de suferit.

–       Asasinul, am strigat, este un asasin printre noi!

Întreaga asistență a pornit să aplaude, hâm! sunt al naibii de bun, am făcut o reverență, dar ce căutam acolo? Eram în mijlocul unei anchete, fir-ar să fie de meserie! În cine să mă-ncred? S-o cred pe tânără? Aproape fecioară, iubirea, „ah, ce chestie romantică!”, ea îl iubește pe el, atracție perfect irezistibilă, feromonii o asaltează, iubirea... ce-i aceea? romantism, vai! El? Să-l cred pe el? Un tânăr cu reputație îndoielnică, de-a dreptul proastă, corupător de duzină, însă azi foarte, de ce nu? sincer, „fata nu arată tocmai rău”, își zicea întorcând profilul și netezind mustăcioara, „și are o situație... frumușică, m-ar scoate din foame, aș cunoaște femei din lumea bună...”. Să-l cred pe bărbatul copt, deja veșted, un candidat cu experiență, trecut de prima și de toate tinerețile, poftind să molfăie o trufanda între gingiile sale chele, sau să cred înțelepciunea tatălui? „Nu pricepi că iubirea se epuizează rapid, că te poți mărita cu bătrânul și te poți iubi cu tânărul și toată lumea ar avea de câștigat?”. Nu pricepe, este evident, femeile de vârsta ei îi spun prostiei personalitate... Pe cine să bănuiesc? Știu, toți l-au luat la ochi pe bătrânul zgripțuroi, evident cel mai antipatic, cu fața albă și mersul poticnit, strâmb, care încearcă să-și mai fenteze puțin ibovnica, Moartea-he-he, și... ce este de râs? și vizează parşiv dota fetei, pentru că s-a falimentat nenorocitul, socrul n-a aflat încă, deodată... Deodată s-a ridicat din stal întreaga bandă de asasini!   

M-am trezit într-o lume cu ființe asemănătoare. Fiecare dotată cu spirit (ceofi?), cu experiența propriei existențe și o viziune despre ce va să fie. Eram eu și ei, dar ei erau individualități asemeni mie. Foarte rar mă puteam separa, îmi puteam simți identitatea. Cel mai adesea eu eram în ei așa cum ei erau, fiecare în parte, în ceilalți, dar, mai ales, în mine. Exista un trecut. Desigur nu timp. Trecutul nu mai putea fi timp. Timp nu-i decât în relație cu mișcarea, deplasarea. Trecutul nu se mai mișcă. El este catalogat: istorie. Eu aveam o „istorie personală“, sau „trecut”. Comunicarea este funcție de obiect-mișcare. Acest obiect-mișcare comportă trei situații. O situație istorică, o situație de fapt și o situație anticipată... Explicații există. Eram într-o lume marcată de nevoia explicațiilor, deși se recunoștea că nimeni n-a reușit o explicație irefutabilă. O lume, o mulțime care există, ori pare să existe, suspendată pe marile ei enigme. I-am învățat regulile, codul, istoria, am aflat despre lumea tangibilă și intangibilă, despre putere, inteligență... Am fost implementat într-o lume cu oameni, într-o existență în mișcare, unde energia e cheia... Și-apoi trebuie să accepți expansiunea trecutului. Ceva continuă... În tine trăiește iluzia continuității... Istoria, urmașii fizici, identici, apropiați mintal,... care veghează agonia muribundului, fizicul deteriorat, te regretă...

„Să zicem că intuiesc (dacă nu întreaga șmecherie, cel puțin sensul) ce m-a înglobat. În toată năuceala existențială ciudată este însăși existența. Am văzut lumea, am simțit-o... Am simțit diversitatea. Până unde pot pătrunde în această investigație?”

Eram alături de fratele meu, îmbrăcat într-un costum bine confecționat din piele, alergam nebunește prin orașul luminat. Nu prea sunt sigur dacă-mi era frate de sânge, sau de lapte, sau de convingeri comune, dar existau sentimentele fraterne. Unul câte unul ni s-au alăturat alte persoane. Alergam deci, toți șapte prin orașul luminat, eram îmbrăcați în jachete negre de piele, urmăriți de bandă. Printr-o ciudată inversare de roluri, răufăcătorii ne fugăreau. Uimitoare, măreață fugă, asemenea unui ropot, cu intensități diferite, însă cadențată, în salturi elegante, treceam printre vehicule, săream pe acoperișuri apoi acceleram pe străduțe întunecate, traversam urbea către o țintă ce se-apropia implacabil. Am ajuns pe un acoperiș aflat în apropierea unui pasaj, am sărit de-acolo în acest pasaj unde erau numeroși trecători, fratele ori... eu am  fost prins din urmă, unul dintre bandiți, chiar șeful, avea un cârlig în locul mâinii stângi, nu mai știu sigur ce voiam să fac, l-am ucis tăindu-i gâtul, lucru pe care îl anticipasem deja. Îl știam, era unul dintre personajele care-mi popula coșmarurile (visul clasic cu o cetate, câțiva cavaleri ce spionează cât de puternici sunt oștenii și locuitorii cetății, pentru a hotărî cum luptă împotriva acestora pentru a-i supune să plătească taxe de vasalitate. Individul furișat, unul dintre luptătorii cu cârlig, mi-a ucis prietena, ori... soția. Era o lume nemiloasă. Hotărâsem, cu partenerii mei, să distrugem cetatea din interior). Revenind la încăierarea din pasaj, m-am temut că fratele era printre victime. Trecătorii se aliaseră cu bandiții și devenise confuz dacă eram personajele pozitive... Pozitive, eram personajele pozitive, era istoria noastră, ce naiba! Dar cine erau bandiții aceia, ce puteri aveau să-și atragă simpatia locuitorilor? Altfel zis, unde ne aflam, în ce cartier?  Am luat-o iar la picior, n-avea rost să decimăm populația și ne-am retras în alergare. Eram urmăriți cu o mașină. Am ajuns sub un pod peste care trecea un omnibus, eu și fratele meu Marcel, am ieșit într-altă stradă cu sens unic, chiar acolo un tip burtos, îmbrăcat ciudat, cu manta și caschetă, ne-a făcut semn să-l urmăm, am ieșit din strada aglomerată și am pătruns pe o străduță locuită de femei care ne-au prins de haine, de mâini, de picioare... Se agățaseră de noi: „Ia-mă cu tine”, se rugau, „ia-mă cu tine, eu sunt destinul tău, vreau să-ți fiu sclavă, eu sunt mai iubitoare, am să te urmez oriunde-ai merge...”, „Ah!” m-am scuturat plin de scârbă, „în ce-am intrat?”, „Ia-mă cu tine!...” Îmi ajungea până aproape de glezne mizeria. Strada era blocată, parțial de clădirea cu pictura aceea primitivă pe fațadă, femeia care înghite bărbați, „Mâncătoarea de oameni”, hm, ciudat mod să marchezi o toaletă publică, dar înaintea zidului am zărit un capac ce părea să se deschidă deasupra străzii. Și brusc, Blonda trase asupra noastră o rafală de mitralieră: „Adolescente, virgine, adevărat viol în grup, tânără deflorată după școală, fetișuri pentru adulți, blondă violată cu bestialitate, sex pentru profesioniști, sex pentru amatori, orgii, sex oral, anal, auricular, nazal, zoosex, piramide pentru adulți, comutatorul de sex, acțiunea neagră...” Generalul a fost rănit cumplit astfel încât am fost nevoit să-l cuprind pe după umeri pentru a-l ajuta. Am urcat niște scări metalice, am rotit un volant, ne-am săltat... Păream a fi în siguranță. Generalul... Tocmai îmi ziceam: „Generalul acesta    (parc-ar fi fost un general, așa mândru) e un personaj de film sau dintr-o carte” și deodată și-a dezbrăcat haina, burta și mustața... Surpriză! Era Marcel! Măi, să fie! Am privit în partea stângă, Marcel în dublu exemplar, amândoi zâmbindu-mi seducător. Imposibil, m-am frecat la ochi, sunt victima unei iluzii, însă deodată au pocnit câteva focuri de armă și am auzit bucățile ucigașe de oțel fluierând prin apropiere. Bandele rivale își disputau influenta în zonă. Marcel din dreapta mea a fost spulberat, nici nu reușisem să înțeleg ce se-ntâmplă când am simțit cum sunt azvârlite în mine aproape zece proiectile, opt, mai exact. N-aveam de ce rămâne-acolo, am traversat linia omnibusului, nu departe de intersecție...

Asistasem la o încăierare împreună cu alți curioși, o încăierare în care un tip era lovit animalic, oarecum ritmic, de câțiva. Alți doi sau trei indivizi au apărut după colț și   l-au salvat pe cel agresat. Unul dintre ei, cu mâna în buzunar, părea să tragă dintr-un pistol. Ieșea fum din buzunarul său. Trăgea în direcția bandei adverse, iar asistența, adică și eu, a luat-o înspăimântată la picior. Individul și-a schimbat încărcătorul tot în buzunar (buzunarul pantalonului! Ținea mai degrabă altceva       pe-acolo) și a continuat să împuște. Am fugit mai mulți în clădire. Ne-au urmat câțiva din bandă, unul dintre ei fiind cel scăpat de bătaie. Un hol imens, roșcat, cu scări înainte de a ajunge la ascensor. Ascensor mare, uriaș, cât o cameră. Ne puteam plimba înăuntru toți cinci. Avea canapele, ba și un metrovizor... Ușile sale se apropiau agale când apăruse la intrarea clădirii un tip mic, îmbrăcat în zdrenţe, cu o cârpă înfășurată pe cap, ținând pe umăr o armă de aruncat bombe. Până să pregătească mașinăria infernală, ascensorul a pornit și noi împreună cu el iar obiectul explozibil a pleznit dedesubt cutremurându-ne. Eram într-un ascensor cu propulsie electromagnetică, nu se oprea nici dacă făceai o gaură-n el. Astfel că am ajuns la destinație.

Am trecut din hol într-un apartament despre care ziceam că-i al meu. Alți doi tipi au forțat ușa. Ne-am privit unul pe celălalt de parcă ne aflam într-o casă conspirativă. Păi chiar ne aflam într-o casă conspirativă. Afară de cei doi, cu mine mai erau patru persoane, între care o femeie. Bănuiam că-i femeie, pentru că era travestită. Atunci am descoperit că individul care fusese stâlcit în bătaie deținea niște secrete, era prin urmare o persoană cheie și se intenționa lichidarea sa. De cine? Iar noi, membrii unei societăți secrete, îi asiguram protecția. Care erau adversarii? Nu se știa decât atât: „Atenție, mediu nociv! Pericol de anihilare! Împinge ușa!” Acesta era mesajul care-mi fusese încredințat. „Tu ești mesagerul.” Dar eu cui ar fi trebuit să-l transmit? Lucrurile s-au precipitat, individul a fost găurit, ceva a trecut prin geam și prin el apoi am hotărât să-l aruncăm de la balcon, eu și femeia, după care, gândind că le-am dat de lucru adversarilor, am îndrăznit să escaladăm balcoanele pentru a pătrunde pe fereastra unui apartament dintr-un bloc alăturat. Era întredeschisă fereastra și am reușit cu mare efort să trecem. Presupun că eram toți, exceptându-l pe... Și atunci am realizat că Marcel nu mai este. Marcel era cel care murise. Hei, nu se poate! Marcel nu trebuie să dispară în povestea asta. Era personajul principal, când ucizi personajul principal trebuie să închei. Nu pot ascunde această mare vinovăție. Eu sunt cel care l-a ucis pe Marcel! Chiar și acum sunt ros de remușcări... „Eu l-am ucis!”, „Eu sunt vinovat.”, „Priviți-mă!” sau nu, „Chiar vă rog să nu-mi acordați atenție!”...

Camera în care intraserăm era un fel de magazie, avea întinsă pe jos o folie de material plastic, deasupra câteva bidoane și butoaie, părea foarte veche, am trecut pe sub arcadă, am mers pe hol și m-am uitat pe ușa întredeschisă... Dincolo, în mod cu totul (și cu totul) ilogic, era o grădină cu alei. Auzeam tril de păsărele... Ne găseam totuși la etajul opt, în interiorul clădirii! Și am împins ușa care se deschidea către o altă lume...

 

–       Hai să plecăm!, îmi zise Gen. Aici nu mai e nimic de făcut.

M-am uitat către el. De unde apăruse și ce voia să spună? „Nu mai e nimic de făcut...” Îmi spusese altădată aceleași cuvinte. Oare ce făcusem? Și m-a tras după el în afara orașului, într-o văgăună aproape de pădure unde i-am revăzut pe ceilalți frați ai mei. Am fost fericit să-i reîntâlnesc. Ne-am îmbățoșat. Lipsea cineva. Fer...

–       Fer încă nu s-a întors, trebuie să-și consume experiența, a zis Gen. Totuși nu-l putem aștepta prea mult. E timpul să ieșim de-aici. Cum a fost? m-a întrebat. Ce-ai aflat?

Căutam ceva?  

–       Sunt greu de cap! N-am înțeles mare lucru.

De fapt nu-nțelesesem chiar nimic. Unde-am fost și unde-am ajuns, care-mi erau limitele, cât îmi aparțineam şi pentru ce nu reușeam să mă eliberez de legături. De fapt ce anume căutam? Eram puțin încurcat și-au râs cu toții... Ah, era o glumă! De fapt era bine să nu știi nimic, să fii pur. Altfel cum poți lupta pentru a izbândi?

–       Fer întârzie, a spus îngrijorat Gen. E cazul să mergem după el.

Și am trecut în altă sală unde câteva corpuri umane erau sprijinite inert de perete, iar Gen a intrat în capul unuia. Am privit înăuntru: „Suntem oare în siguranță?” L-am urmat cu toții și ne-am insinuat în creierul omului. O masă flască strânsă în câteva pungulițe, adunată într-o cavitate a măciuliei superioare a animalului. Am pătruns în rețeaua complicată de canale și canalicule și-apoi am fost împinși amețitor de iute către un centru de carantină și purificare. Fuseserăm sorbiți de nucleu și-apoi aruncați într-o zonă în care aveam să fim cercetați și etichetați...

Întreaga cetate s-a trezit deodată, toate persoanele care se duceau încolo-ncoace ne priveau cu suspiciune și am înțeles că eram altfel, deci un potențial pericol, unii erau înspăimântați văzându-ne, iar câinii chiar ne lătrau. Am fost conduși spre locul unde aveam să ne arătăm intențiile, pentru a liniști spiritul cetății și pentru ca armonia să se reinstaureze...

–       Par să fie retardați indivizii aceștia, i-am șoptit lui Lin. De fapt unde suntem și ce căutăm?

–       Cetatea asta e lumea demonului în viziunea lui Fer. Aici îl putem descoperi încă...

Pentru ce erau cu toții atât de deștepți și eu așa stupid? Unde să-l găsim pe tânăr decât în propria-i minte? Cum    să-l întâlnim decât lovindu-ne de el în acea încurcătură de mațe neuronale? Și ne-am despărțit. Nu cunoșteam cum ne vom regăsi, aveam un vag reper al locului de unde plecasem, clădirea planturoasă a Templului. Oriunde există, oamenii îi hrănesc pe cei capabili să mânuiască fenomenele pe care ei nu le pot domina. Și-apoi dau fenomenului amploarea cuvenită. O stâncă uriașă fusese sculptată, cu mii, zeci de mii, și nu mă-nvârtisem împrejur, de corpuri umane îmbrățișate, corpuri umane cu capete ciudate, de animale.      

–       Unde mergi drăguță? La templu? Ești una dintre preotese?

Ce mai glumă! Dar un tip din grup m-a ciupit de fesă!

–       Ia mai duceți-vă la dracul animalelor! le-am replicat mitocanilor și am fost uimit să constat că aveam vocea considerabil schimbată.

Aproape instinctiv mi-am pipăit prohabul. „Lancea” se afla la locul ei astfel că m-am liniștit. I-am privit pe indivizi cu tot disprețul. O adunătură de idioți turmentați care probabil s-ar fi legat de oricine. Chiar mă îndreptam spre templu. Numeroși indivizi mergeau veseli într-acolo și m-am gândit că se pregătise o întâlnire rituală destinată bărbaților, deoarece erau numai bărbați cei ce intrau prin marele portal. Uriașă intrare! Cu cât mă apropiam îmi părea că oamenii aproape goi ce populau exteriorul clădirii se mișcau, era poate o iluzie cauzată de jocul luminii...

–       Bucurați-vă de fiecare zi a marii sărbători! Astăzi, ziua a 27-a. Profetul Orian se întoarce din călătoria sa în lumea Părinților și ne va transmite profeția, am auzit vocea unei femei care acoperea vacarmul din incintă.

Erau femei înăuntru dar făceau parte din decor, îmbrăcate sumar și așezate pe socluri. Ar fi putut să cadă și să-și rupă oasele! Am privit împrejur și am zărit câțiva tineri care-mi făceau semne. Prieteni, colegi,...? Se polarizaseră două grupuri destul de numeroase. Tinerii mă invitau să mă alătur lor. Ce să fac? M-am dus, oricum nu știam pe nimeni. Cum erau deghizați frații mei nu știam. „Hei! Salut, ce faceți?” Am bătut palma cu tinerii care mă chemaseră. Erau emoționați fiindcă aveau să primească primul veșmânt al maturității. Părinții lor erau acolo, de fapt numai tații, și le împărtășeau bucuria dar și teama. O treaptă a inițierii pe care-o așteptau de mici, a doua intrare în viață, în responsabilitate și câștigarea unor drepturi râvnite. „Dar părinții mei unde-or fi?”, am întrebat și m-am uitat spre ieșire.

–       Tu n-ai părinți, îmi zise unul dintre băieți. Poate vine mătușa-ta! Hă-hă-hă-hi-hi-hi!

Era cineva, totuși. Aveam o mătușă. De ce întârzia?

–       Sărbătoarea ispitelor, ziua a 27-a, anunțase iar femeia cu păr deschis. Iată-l pe Orian, profetul gariilor. Să auzim ce vești ne mai aduce! Hai, ajutați-l vă rog! Aici, aproape.

Bătrânul ajunsese anevoie, fără ajutor. Avea un toiag mare și purta o barbă respectabilă, până la brâu. Privirea lui era sprintenă... Ochișorii i se roteau pentru a recunoaște pe cineva în asistență și ajunseseră să se uite la mine: „Fiule!” a strigat moșul. „Băiatule! Ei?” Parcă aștepta o veste de la mine.

–       Ce să-ți zic?

–       Ai fost?

–       Nu cred...

–       De ce?

Cum nimerisem eu în mijlocul unei reprezentații, cu înfățișarea unui personaj care avea un rol în toată povestea?

–       Cred că s-a-ntâmplat ceva cu tine! observase bătrânul. Ești vrăjit. Altcineva știe.

Da, în mod necesar era astfel. S-a ridicat o voce puternică din loja principală: „Cine este protejatul bătrânului profet?”

–       Unul dintre tinerii care vor primi gradul astăzi, mărite Gramon. Au fost discipolii lui.

–       A, da-da! Să auzim profeția!

–       Profetule, eşti gata?

Și brusc, profetul căzu în transă... Parcă mai multe persoane vorbeau deodată prin intermediul său:

–       Am venit să-mi încarc spiritul cu energie. Ai urmat lustrațiile rituale? Desigur... Timp de secole am fost adormiți și acum ne trezim la viață... Astăzi, când este celebrată înfrângerea. Gramon a învins și s-a instaurat hoția și nedreptatea...

–       De-ajuns, a răcnit  Vocea.

–       Răul s-a instaurat deja. Ascultați aceste vorbe rostite de Părinții cetății:  „Femeia nu-i Om”, „Lumina nu aduce nenorocirea”, „Cifra Șapte”. Cine va tălmăci înțelesul lor va porni profeția. Căci cine va ști va fi ales...

Nu se mai auzea ce spunea bătrânul. Cei adunați în templu au emis un vuiet care l-a acoperit sonor. Apoi au venit gărzile. 

–       Afară! zbierară mai mulți.

–       Și veni-vor șapte cavaleri în numele luminii, vor veni, pentru a vesti o nouă izbăvire. Cetatea se va prăbuși înghițită de propria mamă, Marea zeiță Garia, și locuitorii, dacă vor rămâne supraviețuitori, se vor împrăștia îngroziți dincolo de ape. Și numai cei care fi-vor purificați pot reclădi cetatea, după ce va arde rădăcina molimei...

Gramonii și gariii erau două neamuri cu aceeași origine atâta doar că slujeau zei diferiți. Să devii gramon era o avansare. Atât de concesivă era credința lui Gramon că permitea tinerilor să aleagă. Vrei să devii gramon și să te bucuri de abilități deosebite, de puteri, de noi libertăți, ori alegi să trăiești o existență ternă și incapabilă în vechea haină de gariu? Cum să răspunzi acestei întrebări în ziua când ești inițiat în existență?

Profetul Orian se întorsese din călătoria lui, supraviețuise în sihăstrie unde comunicase în liniște cu spiritul zeiței mame și cu spiritele părinților cetății. După ce a transmis profeția anuală și se liniștise în fine, i-a urmat docil pe gardieni fără a protesta măcar. Totuși, viața lui se apropia de sfârșit. Gramon nu-l putea ierta pentru ceea ce afirmase. Îndemna tinerii la revoltă. Gramon adusese în viața comunității teroarea execuțiilor pe rug pentru nesupunere. Dușmanii trebuie arși pentru ca spiritul lor să iasă din cetate. Era aspru Conducătorul.

Orian rămăsese cel mai vârstnic și mai învățat între gariii care-o mai serveau pe Marea zeiță. Dacă el dispărea ar fi dispărut credința, înțelepciunea și cultura noastră. E drept că postul său oficial fusese deja scos la concurs. El însuși căuta urmaș. Nu părea nimeni interesat de această cinste. Nu-i simplu să fii profetul cetății. Demnitatea lui se chema „Bunul Profet al Marei Zeițe”. Cunoștea sute de incantații, era vindecător, magician, oracol, preot și învățător, era parcă de când fusese născută omenirea, iar eu îl credeam nemuritor. Cunoșteam mitul „nemuritorilor”, oameni înzestrați cu puterea vederii clare, ce trăiesc în pustnicie, unde pot să comunice cu spiritul Marei Zeițe, iar experiența lor capătă un sens profund și pasionant care-i apropie de Adevăr. Desigur, înțelepciunea zice că te apropii de Adevăr abia atunci când simți cât de îndepărtat este. Bătrânul Orian îmi spusese lucrul ăsta, iar eu îl credeam, din respect. Și mai spunea că unul câte unul „nemuritorii” se întorc în lume, deși acolo-s amenințați de moarte, să dezvăluie oamenilor cunoașterea lor. „De-asta sunt nemuritori, fiindcă rămân în memoria omenirii. Sunt destui farsori în lumea noastră și toți strigă doar că adevărul lor este mai adevărat, însă-i tot dorința de putere asupra altora, de stăpânire, de manevrare, de inoculare a minciunii în mintea celor slabi. Fii puternic în spirit, fiule!...”, mă povățuise maestrul Orian. Era maestrul meu. Deși eu nu-l puteam înțelege. Ce-i Adevărul? El știa, eu n-am priceput vreodată. Coincidența, identitatea unui lucru cu el însuși în mintea noastră și-n afara ei, cine știe? Nu reușeam să-nțeleg și pace! Orian avea martor pe însăși  Mama Garia la fiecare dintre afirmațiile sale, în vreme ce Gramon îi avea martori pe toți cei aleși... Modul în care se manifesta Gramon părea contradictoriu. Era muritor și-n același timp nemuritor, permitea adoptarea culturii pământului sub influența dușmanilor săi declarați pentru a iniția mai apoi în tainele universului. Orian mi-a vorbit adesea despre era paradisiacă. A venit Gramon pe lume și a proclamat moartea frumuseții. Femeile au fost separate de bărbați. Multe locuiesc în comunitatea din apropierea templului. Mama Culina doar, este liberă să facă ce vrea. Din câte știam stătea în apropierea casei profetului... „Uf! Mare învălmășeală-n capul meu! ” Incoerență... Chiar maestrul observase că s-a-ntâmplat ceva neobișnuit cu mine.

–       Maestre! am strigat și am alergat să-l sprijin.     Unde-l duceți?

Fusese scos din clădire de gardieni, și m-am strecurat afară. Îl duceau în camera de arest. Gramon făcuse un semn care presupunea execuția și mă temeam că așa va fi. Drept e că uneori, din bunăvoință sau după dispoziție, se răzgândea, însă interpretase prorocirea bătrânului ca un îndemn la revoltă. Împotriva cui? Puterile ascunse ale gramonilor erau râvnite de garii. Ei nu îmbătrâneau... Îl priveam pe Orian și mă înspăimântam că pot fi ca el într-o zi. Am și visat... M-am trezit în timpul somnului, m-am privit în oglindă și arătam ca Orian! „A-a-a!”, am urlat.   „A-a-a...!” Groaznic, ucigaș sentiment! Totuși, avea ceva de neprețuit Orian: Înțelepciunea. „Mama înțelepciunii este Mama Culina”, îmi spusese într-o zi. „De la ea am învățat ce știu mai bine să fac, de la ea poți învăța și tu.” Ce puteam învăța de la bătrâna aceea zăpăcită și chioară? Era o vrăjitoare...

–       Eu nu mai văz decât umbre da’ știu că tu ești, copilul meu. Cum să nu te cunosc? Eu te țineam pe genunchi când erai micuț și-ți dădeam să mănânci. Tare frumos mai erai. Numai că te-ai schimbat ceva. E ca o tulburare de aură. Tot frumos ai rămas...

Mama Culina, mătușa tuturor, susținea că-i știe pe toți. Deși chioară, baba aceea hidoasă cu nas încovoiat,  aproape-i atingea părul de sub gură, era și moașă. Purta mustață, avea pielea aproape neagră, strânsă ca o rufă necălcată și geamuri prinse-n rame care-i împodobeau fața și-i măreau nefiresc ochii albicioși. Zicea că o ajută la vedere. Noi, gariii, vedeam oricum foarte rău comparativ cu gramonii, aveam nevoie de luminători pentru a distinge mai bine, ei vedeau perfect și în beznă.

–       Hai să-ți dea baba-n cărți!

–       Mătușă, o întrebasem, e drept că te pricepi la vrăjeli? Adică, se spune că poți...

–       Da, pot, mi-a zis baba secretos. Mă pricep. Știu să-ți ghicesc tot, să-ți dau în bobi, să fac farmece, să aia-aia... Hi-hi!

–       Și te poți transforma într-altă persoană?

–       Da. Și pe tine te pot preschimba...

–       Cum?

–       Știu vorbe, mi-a șoptit. Știu vorbele nespuse.

–       Cum adică nespuse?

–       Adică învățate de la moșii mei și doar bolborosite, nicicând rostite.

–       Bine mătușă, dar cum le-ai aflat dacă nu ți-au fost spuse?

–       Cu glas de moarte le-am aflat eu, fermecatul mamii. Atunci când le-am primit un suflet s-a stins... Taie cărțile acum!

N-o credeam pe mătușă. Avea o figură șugubeață, parcă-și râdea de mine, deși... nu uita să-mi spună că sunt preferatul ei. Mereu. Lucru pe care nu-l făcea cu alții. Mama îmi spusese că „ghicitoarea destinului” mă văzuse alesul zeiței... De mama am fost separat din ziua când am început școala. A rămas doar o amintire duioasă. Eu, alesul zeiței! Știam ceva despre tradiția soțului ritual. Era jertfit un biet tânăr, îi plăceau doar tinerii, zeiței bătrâne ca Pământul. Cred că, totuși, vrăjitoarea îmi ursise de bine. De bine-o fi fost?...

–       Ia uite aici, ai să întâlnești iubirea-n casă! Dar nu e casa ta... O damă de roșu! Damele de roșu, d-alea verzi la ochi și puțin cam grase de la talie în jos. Ține astea și fă semn astfel! Așa: sus-încolo-ncoace... Da. Ai întâlnire la drum... Uite! Multă lume, mulți oameni ascunși, mari cutre înșelătoare... Dușmani! Să nu-ți pese! Nu te pot ei supune.

–       Maestrul Orian spunea: „Mie îmi pasă”.

–       Așa? Cine i-a sugerat nebunia asta? Îm?... Eu? Îm? Cred că eu. Uite-aici! Ceva te nehotărăşte, dragul mamii. Ceva te ispitește la drum lung și întortocheat... Riga de pică!... Un drum către nicăieri. Vai de mine, dar încurcat mai este! Fugi de o femeie deloc tânără... Însă... Na, că am vărsat paharul! Ptiu, fir-ar să fie! Ce m-am umplut de zeama asta! Ce era înăuntru?

–       Hă! Era apă, mătușă.

–       Tocmai când era să-ți vază mătușa tot...

Ageră baba! Deși nu prea vedea. Dar mergea iute. Avea un băț noduros și ținea câinii la respect. Vorbea cu ei... Și ei păreau să-i vorbească. Ciudat, nu? Chiar îmi plăcea bătrâna aceasta.

–       Mătușă, nu mă-nveți și pe mine câteva din vorbele tainice.

–       Când va fi să mor, ție am să-ți zic tot. Să-mi stai prin preajmă! Nu te-ndepărta, Fermecatul mamii!

Parcă o văd! S-a ridicat: „Aoleu, trebuia să ajung la arcontele Natan! Vai de mine ce-are să mă scarmene! N-am văzut îmbuibat mai prețios ca el... Cât am întârziat!... Rămâi sănătos, copile! Ce...”, și zbrr! N-am auzit ultimele vorbe. Dar am înțeles. Cred că aveam și eu o putere a previziunii, ceva... Simțeam lucruri care se petreceau altundeva. Adică aveam viziuni dinafara zonei în care mă aflam. Cel puțin așa credeam. Gariii nu posedau calități supraumane... Uneori aveam vise pline de acțiune, incredibile, în compania unor ființe cu înfățișări indescriptibile... Cum să nu poți descrie în vorbe ceva? Cunoșteam un apolog pe tema asta: „Lumea, o mulțime de lucruri și stări de lucruri, este reflectată de creierul meu. Pentru a o descrie, folosesc propoziții logice de o anumită formă. Ceea ce nu pot descrie înseamnă că nu există.” Maestrul Liveanu, primul dintre ispititori, ne inițiase în realitatea lumii... Fusese cel mai memorabil discurs al maestrului. Însă era un ispititor, știam cu toții, maestrul Orian mi-a temperat adesea admirația. El ne iniția în arta iluziei. Cum poți crede, conștient fiind, ce-ți spune un tip căruia i s-a lipit de frunte asemenea etichetă? Ești tentat să crezi tocmai opusul afirmației sale. Dar, stai! Oare nu așa ceva își dorea? Asta e treaba cu ispititorul. Cum să-i descoperi subtilitatea? Ce-are a face! Eu nu reușeam să mă cunosc pe mine... Am divagat. Vorbeam... parcă despre babă... Să revin.

M-am ținut după profet. Unde-l duceau soldații? Chiar în camera gărzii. „Ce vrei?”, m-a întrebat mai marele gardienilor.    

–       Nu vreau decât să-i vorbesc.

–       Vorbește-i!

–       Doar tu mă urmezi?, constatase mâhnit învățătorul. Valul schimbării îi va mătura pe toți nevrednicii. Căci nu există putere mai mare decât statornicia. Nu eu voi porni frământarea ce va să vină, ci ei... Voi!, spusese     adresându-se gramonului.

–       Noi suntem în slujba poporului, a mormăit gramonul gardian șef. Eu nu știu de politică.

–       Mă cunoști? întrebase bătrânul cu măreție, mângâindu-și barba care-i atingea picioarele (era așezat). Nu mă recunoști? Cine sunt eu?

Gramonul s-a strâmbat. „Dacă el nu știe cine este, pentru ce ar trebui să știu eu?”

A ieșit din cameră.

–       „Tigve goale!”, a rostit bătrânul cu dispreț. Dragul meu, a zis, trebuie să intri în casa oracolului și să-mi salvezi lucrurile! Grăbește-te! Cheia se află în firidă deasupra intrării, adânc, spre dreapta. Trebuie să te cațări fiindcă ești cam mărunt. Grăbește-te! Apoi putem vorbi.

Am alergat spre casa oracolului. Era o locuință izolată, cuprinsă de apele roșii. Oamenii care veneau să li se ghicească așteptau de partea cealaltă unde erau bănci, scaune... În spate era un zid pe care fuseseră mâzgălite diverse sfaturi și semne. Reclame... Oracolul intra în legătură cu lumea celor dispăruți. Aceștia doreau să revadă lucruri care le-au aparținut, iar mama Garia, pentru a media legătura, cerea ofrande. Și oamenii se întreceau în a aduce nimicuri și a le întinde peste tot, cu dedicații, de parcă ar fi fost un mormânt colectiv. Casa era în mare parte dedesubt, sub sol. Pentru a intra pe ușă trebuia să cobori niște trepte... Câteva femei se aflau atunci afară. Femeile au intuiția mai ascuțită fiindcă nu-și folosesc prea mult creierul, asemenea gramonilor.

–       Unde-i maestrul? m-a întrebat una.

N-am intrat în vorbă cu ele, sunt intrigante, smiorcăite, grețoase, fandosite, trăiesc într-un mediu strâmt, în necunoaștere. Am coborât treptele până-n fața ușii apoi am încercat să găsesc spărtura din zid. Nu ajungeam. Am urcat pe clanță trăgându-mă cu o mână de tocul ușii. Chiar era o fantă și am prins cu vârful degetelor cheia. Moșul era binișor mai înalt. Dar cred că n-ajungea nici el. Am descuiat ușa, am intrat, apoi am închis-o iute în urma mea. Știam bine holul și una dintre camere însă, ce anume ascundeau celelalte, mai ales „camera interzisă“?  Se oferea ocazie curiozității mele! „ŢINEŢI-VĂ LA DISTANŢĂ! DACĂ INTRAŢI MURIŢI PE LOC!” Inscripția macabră devenise: „INTRĂ! CE STAI CA O MOMÎIE?, VINO! TE-AŞTEPT DE CÂND EXIST!” și am împins ușa... Apoi am împins ușa... Ușa... Am apăsat pe clanță, iar ușa... Scârțiind... Scâârț, a făcut... „Unde sunt?” Ușa... abia crăpată... s-a deschis larg! „Unde sunt?” Maestrul intra adesea acolo. Îl văzusem intrând. Dar nu    l-am văzut niciodată ieșind. Era ceva cu ușa aceea! Am auzit vocea maestrului... „Hei!”, m-am temut, „bătrânul a fost eliberat!”. Îl auzeam cântând. Un imn cânta... încet, hârâit, neinteligibil: „Baart-em-baal aastuiuleeaaa oooha ieeeea... Caart-e-laan caarteeelaan aastuiuleeaan oooha ieeea...!”

     Nu spunea astfel. N-am reținut vreodată descântecele. Nu credeam că pot folosi la ceva și nu cred nici acum. Niște vorbe? N-aveau cum! Am mers pe coridor, am ocolit colțul și am văzut scara... spre jos. Pe dreapta era ușa... Camera goală, cu orificiu ca o latrină în podea! Miasme... Ce amețeală mă cuprinsese! Am... am... am văzut deodată un tânăr venind spre mine. S-a apropiat. „Eu sunt? Peretele este oglindă!”

–       Te afli în camera oracolului, mi-a spus imaginea din oglindă. Oracolul se află în camera ta... Lumea este în camera ta. Camera este lumea ta. Tot ce ai... nu-ți aparține...

Cred că asta-mi zisese. Parcă din orificiul aflat în pardoseală ieșea un fum albicios, apoi galben... alb... galben...

Ce bălmăjeam acolo?

–       Spune-mi bunule proroc, ce viitor mă așteaptă? Am visat că aveam casa mea, aveam un iubit, iar iubitul meu era femeie, că fiul meu acum e fată, că... eu eram om.  Am adus o pasăre pentru jertfă și inelul de virginitate, sunt vrednică și castă...

–       Ce-a spus? Repetă... Cine ești? Cine ești?... Ce vrei să-mi spui? Cetatea?... Șapte sunt unu și unu e șapte, iar două din patru e una din două... Ce se-nțelege? Ce...?

–       Adelia mă numesc. Muncesc la fabrica de conserve a lui Gorban pentru a mă-ntreține. Am fost izgonită din Templu de Gramon. Eu mă simt încă frumoasă, m-aș întoarce chiar amenințată cu moartea, așa cum s-au întors și altele. Am avut un vis dar nu știu care mi-e norocul. Tu ce mă sfătuiești, sau, ce spune zeița, bunule proroc?

Mi se schimbase vocea, se-ngroșase deodată și tușea: „Chă-chă!”. Tipul din oglindă se unduia ca fumul...

–       Marele oracol, Genitorul? Ha-ha-ha!

–       Răspunsul e dincolo de tine...

Adică de înțelesul meu. Cine era Genitorul acela? Ce treabă avea Orian cu Genitorul? Nici azi nu știu!

–       Îți mulțumesc, bunule proroc. Uite, ți-am lăsat platoul! Fuu, ce pute-aici! Da-da! Mulțumesc, a repetat femeia.

„Dincolo de cine? Nu pricep nimic. Șapte din doi care fac cinci. A! Suntem patru... Eu, cu stafia mamei și... Venisem aici să aflu... Unde ești mamă?”

–       Mania mi se spune și am fost întemnițată în lume pentru că sunt nebună. Mintea mea a zburat ca un liliac și s-a așezat pe turla marelui turn. Am aruncat cu pietre și am huiduit însă nu vrea să coboare de-acolo... Spune-mi cum să-mi aduc mintea înapoi? Nu mă mai iubește nimeni...

–       Stă în „Turnul vederii clare”! Acolo poate simți Nesfârșitul, poate nemuri... Ar deștepta în tine o ființă pregătită pentru alte experiențe...

–       N-are ușă, mărite proroc... Pe unde să intre?

–       Pleacă de-aici, nebuno!

–       Cum să intre? Pe unde să intre?

–       Dă o gaură să poată intra!

–       Hi-hi-hi-hi! Ești un oracol mai nebun ca mine! Hi-hi-hi...!

–       Din turn se pot vedea aștrii. Sunt nenumărați și li se spune „Maeștrii luminii”... Ei ocupă spațiul, ei sunt lumina... Există o țintă a călătoriei tale, Marea Imobilitate, Meditația perfectă în care Tot ce se întâmplă este doar în interiorul tău, iar în interiorul tău se întâmplă Tot.

Am încercat să mă îndrept. Eram îndoit de mijloc și am căutat să-mi recapăt echilibrul. Fantoma din fața mea se unduia ca fumul și nu găseam nimic să-mi folosească în camera prorocului, vreo unealtă. Ce voia să recuperez       de-acolo? Era o cameră goală. Dintr-o parte a răsunat vocea altei femei:

–       Slăvite oracol, eu am un băiat care nu se dezvoltă normal. Ar fi trebuit să fie deja bărbat. Ce mă sfătuiești să fac? Oare vrăjitoarea mă poate ajuta?

–       Vrăjitoarea? Tu cine ești?

–       Dacă el este monstruosul Androgin, dușmanul lui Gramon? Dacă am alăptat, am iubit dușmanul nației și... dacă sunt eu Mama Neagră?

–       Atunci acesta să fie blestemul tău...

–       Vai, vai mie! Încontinuu mă rog să nu fie așa... Mă rog mamei noastre adevărate, chiar lui Gramon... Mă tem să-mi revăd copilul... Cum ar putea el, o ființă blândă și neajutorată... să provoace rău cuiva?

–       Răul se insinuează aparent inofensiv... 

„Da-da-da-da-a-a...!” zbârnâi fantoma. „El este Răul. Este cel căutat de destinul cetății. Cetățenii ar trebui să se alarmeze. Din ziua când îl vor recunoaște zilele fi-vor numărate. Iar tu ești prima persoană care l-a recunoscut.”

–       Vai mie! chiui femeia. Am păcătuit?

–       Nu-i adevărat, am zis. Este o grosolănie.

Am vrut să ies din amețeală, am scuturat capul însă parcă amețeam mai tare. Am căzut în genunchi și am văzut prin orificiul din podea, am văzut învârtindu-se câteva bile împrejurul unei bile de foc și-am văzut toate bilele pierzându-se în mijlocul unui roi de scântei, și-am văzut roiul de scântei ca o spirală și-apoi alte spirale, tot mai multe, și toate strânse una-ntr-alta, formând altă bilă, o substanță și-apoi învelișul, mai multe pierzându-se-ntr-o urzeală și aceasta suprapusă pe alta, și tot așa până s-au strâns toate-ntr-o formă iar forma palpita... și-am văzut o ființă, și-apoi alta... și-am văzut altă lume... și din lumea aceea una dintre ființe s-a apropiat și a-ntrebat: „Suntem oare în siguranță?” și, rapid, a intrat în mine, ființa aceea, și alta, și alta, și alta... Pe unde? ... Eram în calvar!... Umblam printr-o rețea inutilă de canale, rătăcisem, obosisem căutând o ieșire când am ajuns la o scară spiralată și am urcat. Mai sus, tot mai sus! Urcam, mă odihneam, apoi urcam iarăși. Undeva duceau și scările-acelea! Dacă ar fi trebuit să aleg altă cale? Să urc, și-apoi să cad, să mă prăbușesc... De-acolo se zărea viitorul... Ei, dar mă-nălțasem, nu glumă! Nu-mi mai vedeam picioarele. Crescusem, sau ce...? De fapt nu făceam un pas, mă înălțam, corpul se lungise, mă tot ridicam, până ce am atins un plafon. Acolo se termina și scara. Drept în plafon. „Trebuie să ies dincolo”, mi-am zis. Numeroase persoane se aflau deasupra, iar una rostea o parolă...

–       Ce vedeți este ce vi se dă. În spatele vederii se află iluzia.

Era Ziua Vederii din cele 12 cât se celebra „Ispitirea Simțurilor”.

–       Vederea domină mintea și acțiunile, îmbogățește viața și ne înalță în lumea oamenilor. Vederea ne arată mediul care ne înconjoară, și ne modelează dorințele...

S-a luminat roșu, roșu de foc și m-am găsit față-n față cu Ea. Perfectă în toate. Simetrică, armonioasă, creată pentru a seduce. Plăcerea ne domină simțurile. Plăcerea vederii se cheamă frumusețe. Strânsă-n propria piele, acoperită ici colo de blană, și o coamă aurie, bogată, pe cap, îmbietoare pentru cercetat... „Înapoi, nefericite! E ziua văzului, și-atât! Să te rotești și să admiri creația inspirată a zeului... Tot ce-i creat de zeu se cheamă «operă divină». N-o pângări, muritorule!”

–       Îți plac?

–       Cred.

–       Crezi?

–       Bănuiesc. Se zice că frumusețea există sub înveliș.

–       Și nu vezi?

–       Am fost învățat să mă îndoiesc de ceea ce văd.

–       Te-a înșelat învățătorul tău. Deschide bine ochii! Privește!

„Privește bine în ochi Spiritul!” spusese Orian. „Spiritul nu poate fi văzut, maestre”, „Cine-a zis?” Eu spusesem, deși nu prea convins. Știam încă înainte de școală să-mi limitez ambițiile. Atunci a fost întâia lecție oferită de maestru: deșteptarea spiritului. Mi-am imaginat entitatea ascunsă undeva înapoia corpului, pe-aici, prin spate, lângă noadă... Bătrânul îi spunea Micul Dragon. Micul Dragon este de fapt o dragoană. Se numește... În fine! Te năpădește uneori, o simți urcând să-ți iasă din cap și-apoi să se-ntindă către alții. „Să privim dincolo de înveliș, frumusețea.”, „Mușcă-i pe ceilalți cu Spiritul tău, fiule!”, „Spiritul se vede privind în ochi.”...

Niciodată n-am văzut spiritul în ochii gramonilor. Ochii lor îmi păreau stinși... Cu Delisa era, însă, altceva. Delisa nu era din numărul Martorilor lui Gramon, a gramonilor, nici măcar femeie nu era, ci preoteasă, era o creație oferită Misterelor.

–       Îmi pari o fată, a zis. Ești sfios și tare delicat. Te aștept, sunt aici pentru tine, mai spusese când s-a tras un panou între noi...

Am lovit panoul și s-a desfăcut dar înapoia sa era altă „iubită divină”, încurcată-ntr-o lenjerie roșie de care s-a descotorosit în imagini succesive și a rămas astfel, contorsionându-se pentru a prezenta în totalitate suprafața sa epidermică. Am ieșit de-acolo, dintr-o cameră în alta, unde s-a prezentat o scenă cu Estrela expertă în demonstrații de utilizare a orificiilor corpului, alt ecran de sticlă și alte asemenea femei cu obiceiuri neortodoxe viermuind pe sofa, „sofa SEX, reducere 50%”, cu inscripție pe perete: „Vino să vezi orgia de la etajul 5!” Melania, exerciții de concepție și potrivire a unei păpuși umanoide către zona pelviană a unei femele, cu capul înainte...

–       Acesta e Misterul procreației din Marea Sărbătoare a Ispitelor, ziua Văzului. Programul vizual a fost anulat. Se declanșează programul următor!

Am fost lepădat pe pardoseala roșie, scuipat, flp! Și gata! S-a oprit iluminarea. „Poc, poc-poc, poc, poc-poc”, și iar,... Un ritm. Pocnetul s-a amplificat și am simțit că se apropia tiptil de mine... M-am îndepărtat până-n perete. Primul sunet al goarnei mi-a lovit dureros timpanele urechilor, apoi alte instrumente au emis sunete stranii care se potriveau cu ritmul și îl transformau, îl insinuau... Sala s-a umplut încet de oameni, îi auzeam aproape respirând, gâfâind, lovind neîncetat palmele în ritm, perturbând fluxul sonor. „Sunteți colegii mei?”, m-am mirat că pun acea întrebare! „Cum ați ajuns aici?” Deslușeam prelucrarea inspirată a dansului ordinar „Caruza”. „Înțelegerea”, spusese maestrul Orian, „vine de la auz”. Disimulată, până la confuzie, însă atât de insistent   suflată-ntr-un instrument răgușit, ritmată de ciocănele, plutind într-un sunet continuu, fluid, curgător, abia puteam deduce din întrepătrunderea sonoră, o temă simplă: starea de grație... „Tu mă vrei, Tu mă vre-e-ei...”, „Fă dragoste, ascultă muzica-a...!”, etc. Am manevrat o cheiță, iar când am putut zări un perete subțire lăptos care se afla între mine și ei cineva a zis: „Ziua Auzului a fost” și, de data aceasta s-a lăsat, definitiv, întunericul. „Îmi miroase a om...”. Am crezut că simt un amestec de parfumuri dulci. Nimic decât parfumuri, dar eu puteam groaznic... Era duhoare de hoit! Miroseam a mort. Cum de mă puteam mirosi? Mâinile exalau acea scârboasă putoare! În ce-mi virasem mâinile? „Ptiu! Detest ierarhiile bazate pe putere găsite în această lume. Numeroase creaturi au ascendent asupra mea! Nu m-am priceput niciodată să fiu de ajuns de respectos pentru a le mulțumi orgoliul. Au făcut din mine o marionetă care se mișcă la comandă. Ce existență idioată îmi impun!”... Cine mă mânjise cu substanța aceea și cum? Îmi trecuse cheful de orice, devenisem trist și nesigur. Apoi am simțit prezența unei persoane în apropiere. După miros... Mirosul e un vestitor. Femeile se acoperă cu o anvelopă dulceagă de arome pentru a ispiti... Amețisem! Era un gaz toxic. M-am așezat și-apoi am uitat de mine. Am fost trezit de un sărut. Ce sunt buzele? Continuarea externă a mucoasei bucale, avangarda de test a aparatului care se termină cu un c... Dinții, fără de care        n-am mai rânji, au prostul obicei să muște, iar limba            să-mproaște saliva... Chimia transformării organice este în esență un mare mister, dar în formă provoacă o mare greață. Ceva îmi pătrunsese-n gură. Un lichid dulce... acrișor, puțin acidulat și alcoolizat... Mă hrăneau? Am deschis gura și am simțit gust de carne... Nu obișnuiam să mănânc oameni... Am întins mâinile dar n-am dat de nimic. Ce amestec dubios! Oare ce fusese? Simțeam încă lichidul... „Eaah!” Ce mușcasem oare și cine m-a pus? Aveam un fix cu mortăciunile. „Gustă-mă!” O consistență gomoasă,        acru-amar-dulce... O mizerie! Amintirea mirosului și a gustului... Ce ambiguu! Am scuipat și-am scos tot din mine... Târziu am simțit atingerea cuiva, sau a unui obiect oarece... Senzația atingerii... Parcă se apropiase de mine un corp. L-am pipăit. Lipicios, moale, aproape cilindric, simetric pe verticală, mă înțepa cu două protuberanțe în piept. Apoi am gândit că ar fi unghii...

–       Ești tare ciudat! Nu pari a fi om! Ești cumva femeie?...

Am fost împins tare și m-am prăbușit pe pardoseală apoi am fost lovit de ceva peste față, în plex, peste spate... M-am ghemuit să fiu cât mai puțin expus. Și m-au lăsat. Eram orb însă ei mă vedeau. „Ei?” M-am ridicat. De unde toată acea aglomerație în camera lui Orian? Fusesem singur și deodată...! „Moșul m-a împins în această năuceală?”

–       Ai anulat programele! De ce? Al doilea înveliș poate fi imperfect. Imperfecțiunea îți afectează accesul către celelalte învelișuri. Lipsa unuia dintre simțuri poate fi un obstacol impenetrabil în ascensiunea ta.

Am auzit culisarea de straturi când am ajuns într-o firidă, un loc în care mă simțeam oarecum în siguranță...

–       Dacă vrei să renunți, trage mânerul! Dacă vrei să-ți continui experiența, apasă clapa!

Am orbecăit să găsesc și am prins ceva. Deodată a pornit să zornăie un lanț. Un obiect masiv și foarte greu a căzut în față cutremurând locul unde mă aflam. Și am fost imobilizat, în picioare, într-un spațiu cam cât mine, doar ceva mai înalt.

–       Ești prizonierul meu, am auzit o voce cunoscută și m-am gândit că-mi vorbea tocmai celula în care fusesem închis, dar am întrebat:

–       Mama Culina? Tu ești? Eu sunt... Fer-fermecatul...

–       Hi! Hi-hi-hi-hi!

Avea ecou... „Hi-hi-hi-hi”! Frumoasa care fusese cu mine se preschimbase într-o babă și mă cerceta... Un veșmânt se înfășura pe mine și mă strângea de nu-mi mai puteam simți corpul!

–       Ce-mi faci?

–       Te transform... Hi-hi-hi! Ești o larvă și te fac un gândac. Hi-hi-hi! Un gândac de toată frumusețea!

Vrăjitoarea se ascundea în beciurile lui Orian...

Se spune că mulți au o memorie reziduală care le dezvăluie frânturi din alte existențe. De-ar fi fost vreo evidență în realitate a acestor lumi și vieți puteam accepta fără îndoială ideea pe care maestrul voia să mi-o îndese în minte, că trecem neîncetat printr-o suită de experiențe care ne întăresc Spiritul. Dar putem fi capturați, închiși într-o iluzie, apoi, încet-încet, distruși în întregime. Superficial acceptasem că undeva-cândva, am avut experiențe asemănătoare. Cine mă credeam să emit judecăți de valoare?...

Acea transformare m-a afectat profund. Eram Eu, eram mai mulți, trăiam o renaștere, o ridicare la nivel superior a performanțelor fizice? Încet, am fost invadat de un singur adevăr: Adevărul lui Gramon! L-am simțit, l-am acceptat, a devenit adevărul meu. Era Adevărul.

„Sunt martorul tău, Gramon! Îți jur supunere și sprijin. Voi fi alături de tine necondiționat. Altceva nu există. Aștept ordinele tale...!”

Asta spusesem? Astfel mă schimbase metamorfoza!  Ce-ar ieși din ce zic eu, că acum aș fi mai deștept? Mă tem că nu. Prin urmare, mă angajasem într-o nebunie și nu însemna mai nimic faptul că o luasem pe calea aceea, aveam cel puțin o direcție și pe cineva să mi-o arate. Probabil știți câtă eliberare-ți aduce o astfel de situație. Îți abandonezi mândria și accepți, fără să-ți mai bați mintea, înțelepciunea și ordinul altuia. N-ați trăit senzația asta, nu știți ce este adevărata libertate. Toți cei care vorbesc despre un alt fel de libertate, luați aminte!, vor să vă subjuge. Analizați ce spun! Eu aveam un drum în viață. Mă simțeam așa cum voiam să mă simt, la sânul lui Gramon. Fericit că pot sta în jurul său deși lumina fusese definitiv închisă pentru mine. Aveam, în sfârșit, un înger călăuzitor...

 

 „Nu-i simt inima!” tocmai zicea o femeie aplecată deasupra mea când parcă-mi reveneam...

 „N-o avea inimă slutul ăsta”, grohăise un individ, „căci pare să respire! Uh, și ce miros...! E cadavru viu...!”

 „Nu-i mort! Chiar respiră! Cum a ajuns aici? L-ați adus dumneavoastră?”

 „L-a adus domnul profesor. Înfășurat în cârpe ca un mort. Eu știu ce i-a făcut? L-a tăiat și l-a cusut să-l pună la un loc și uitați-vă ce mai monstru! Mi-e frică să stau singur cu el!”

Nu reușeam să-mi deschid ochii... însă vedeam! Alături vedeam o arătare... o ființă fantastică asemănătoare unui animal preistoric al cărui nume nu-l cunoșteam! Părea condus de un om aflat în interior. Doar când zgomotul din cameră se întețea, parcă-l zăream mai bine! Apoi s-a îndepărtat... Pe femeie n-am zărit-o. Ce            se-ntâmplase? Cum de ajunsesem întins pe-o masă în mijlocul unei camere minuscule, în prezenta acelui... animal? Se îndepărtase bălăbănind două mâini uriașe, a ieșit din încăpere către un coridor, iar eu m-am mișcat și am căzut între masa de piatră și un perete. Spațiul era mic și am ieșit cu greu de-acolo...

„Unde am fost adus?”

„Pacientul 400-155 nu poate fi stabilizat după ce s-a folosit modulul de vindecare «Amon-Ra», versiunea de test «G»... Poate l-a încurcat cineva!”

Am auzi iar vocea femeii, apoi o bâzâială: „Sugestia unu: Bzzz!” Voce masculină: „Introdu o nouă comandă «Alege» și cere-i să aleagă toate câmpurile de cunoaștere deodată! Ar putea să evite numeroase căutări adiacente. Va înțelege cât are de ales.”

„Sugestia doi: Bzzz!”, „Mai bine închide căutarea în favoarea altui program. Îți recomand «Revelation», chiar «Subterranean», deși prezintă alt grad de risc...”

„Sugestia trei:...”, „Toate cele un milion de întrebări se reduc la una: Cum să transfer ideile din cap cu scopul de a avea acțiune. Vă rog să studiați metoda «TPA».”

 „Ce-i aici?”, am întrebat în mine. Împrejur cineva presăra un praf alb, urât mirositor... „Nu se presară acest praf pe cadavre?”..., iar vocile erau distorsionate. M-am scos din cutie pe un mare palier. Multe boxe, multe niveluri... O temniță!

„Sugestia patru:...”, „Am retestat «Amon-Ra» pe versiunea «G» dar nu merge. Știu care este defecțiunea dar nu am reușit să o fixez. Voi ține programul deschis atâta timp cât altcineva cu acces bun îl poate rula. Aștept să spuneți pentru a închide tot.”

„Sugestia cinci:...”, „Cred că «Amon-Ra» funcționează corect, că nu există o defecțiune, că pacientul își va reveni”...

Nimeni nu era. Vocile... Dar vocile? Am privit pereții boxelor, care fuseseră mânjite cu inscripții de neînțeles. Ce semne! Le cunoșteam. „IS 577” Cum se pronunță? Din mine a ieșit un urlet înfricoșător. Am auzit imediat femeia: „Probleme cu numele câmpurilor numerice.”, „Sugestia unu: Este o disfuncție de preluare a cunoștințelor. Am avut o problemă asemănătoare când utilizam programul «Paradigme»”, „Sugestia 2: Tot eu. Cred că defecțiunea     s-a fixat în versiunea doi-patru-zero a programului. Am izolat-o și e bine.”, „Sugestia 3: Încearcă versiunea 2.5!”...

 „Am izolat-o” însemna oare „s-a remediat”? Am făcut doi-trei pași... Încolo? Înapoi? „Hrrgrbzzzp!” Așa urlam încercând să reproduc ce fusese vopsit pe perete. Inscripția se scurgea încet și avea să se șteargă... Mirosea ciudat, puternic, vopseaua aceea. Am gustat-o! Sărată... Era întinsă și pe pardoseala de piatră. În unele locuri băltea, în       altele-mi părea că se-ntărise... Am observat o boxă care se legăna ușor. Am strigat iarăși. Vedeam sunetul pe care-l emiteam, îl vedeam venind spre mine din toate părțile, lumina încăperea. Era neobișnuit, uimitor, însă aproape distractiv. Am făcut scamatoria de câteva ori... apoi m-am plictisit și am pătruns în cutia mișcătoare. Am apăsat o plăcuță ieșită dintr-un perete, iar cutia a prins să urce zgomotos. Puteam să „văd” palier după palier, fiecare părea identic celui precedent doar cu mici modificări astfel încât atunci când cutia s-a imobilizat, și am fost nevoit să ies de-acolo, schimbarea era totală față de nivelul de unde plecasem.

Ceva minunat se petrecea înăuntru doar pentru mine. Eram condus către misterul final. Urma să mă întâlnesc cu mine însumi deoarece mă pierdusem și trebuia să mă regăsesc... Trebuia? Mi se impunea.

„Sugestia 4: Programul pe care-l folosesc, «Masterer», posedă resurse nelimitate. Se bazează pe metoda matricelor siblice. De ce să nu folosești și tu acest program?”, „Sugestia 5: Am lucrat cu el și cred că merge foarte bine, însă aici este altceva!”, „Sugestia 6: Să fi greșit cu privilegiile de utilizare?...”

Am urcat scările pentru a ajunge. Apoi am văzut Cupola. Când spun „am văzut” înseamnă „am văzut”, chiar. Dar nu eram singur, de fapt eram Ei. Eu eram o echipă sau, mai bine, echipa aceea era Eu. O halucinație! Dar TOTUL căpăta sens. Atâtea tendințe contradictorii în caracterul meu, atâta nesiguranță, ezitări, dar și putere în clipe de necesitate... Cupola se-nvârtea încet, abia perceptibil, dar se-nvârtea. Nu credeam că se rotește pardoseala. „Cupola!”, zisese unul dintre noi, „Mai bine   i-am zice Calota, propusese altul. „Cred că înțelegeți acum!”, a rostit cel mai înțelept. „Aceasta e Marea Barieră. Dacă o penetrăm reușim să trecem dincolo de lumea Lui. Iar Dincolo, ne vom afla exclusiv pe cont propriu.” Asta spuneam cu una dintre vocile acelea și vedeam Bariera, Cupola sau Calota plină de stele și steluțe despre care știam că erau toți aceia care încercaseră și nu reușiseră. Iar conducătorul a dat semnalul de atac...

     

O lovitură cruntă-n cap m-a dat de pardoseală. M-am ridicat...

–       Urâtule, domnul profesor a zis că ești vindecat. Pleacă de-aici! Du-te!

De-afară... Zgomotul de-afară lumina interiorul... „Zgomotul de-afară luminează interiorul”! Așa am zis, așa credeam... Ce se-ntâmplase cu mine? Priveam în sus și vedeam o cupolă, parcă-mi vedeam interiorul capului, rotindu-se, încet, amețitor...

Am primit o manta să mă acopăr și-am fost împins, cu un șut în spate, în afara clădirii. Ușa s-a trântit. Am privit înapoi clădirea mare și veche apoi m-am întors către stradă, cu fața spre dezastru. Indivizi ciudați se exterminau nemilos unii pe alții, foloseau o colecție întreagă de aruncătoare de foc și pară. Împrejur totul era ruină și incendiu. M-am strecurat printre explozii. Schije de piatră și oțel chiuiau pe lângă mine și doborau indivizii implicați în acel deranj. Am alergat și m-am furișat, am tot fugit... Eram înconjurat de foc, mă aflam în mijlocul focului,  într-o lume de foc, ardeam eu însumi...

Am reușit, cu ultimele puteri, să ajung, am deschis o ușă, apoi am intrat. Era o dugheană de tablă, salvată     printr-o minune, doar ea între ruine, ocolită de bombe. Trei oameni erau înăuntru... Înăuntru erau doi indivizi, cu mine trei, unul era barman, sau cineva ca un barman, celălalt era îmbrăcat într-un costum de polițist... Citea.  Pe-ăla cred că-l cunoșteam. „Ce-eh citești?” „Strategia lui Gramon”, zisese. „Gramon?” Am simțit imediat diversiunea. Individul era mai probabil șofer pe o cursă de omnibus care circulă până se dă stingerea, avea o caschetă pe cap... Barmanul a spus: „Mai este puțin.” „Puțin din ce?” Din băutura pe care o pusese într-un pahar lunguieț și care se consuma singură... „Puțin și-mi vei rămâne dator pe viață.” „Strategia lui Gramon!” Înțelegeam strategia lui Gramon. A douăsprezecea poruncă: „Nu există altă strategie decât a lui Gramon.” A doua poruncă: „Nu lua și nu permite ca numele lui Gramon să fie luat în batjocură.” Prima poruncă mă cam deruta: „Eu sunt tot ce este.” Nu era poruncă ci constatare! A mai intrat cineva, un tip cu șorț alb pătat de sânge, un măcelar, apoi a mai intrat un individ îmbrăcat în salopetă murdar albastră, altul cam la fel, și... unul câte unul au pătruns în dugheană alți oameni, până ce s-a aglomerat așa de tare că se îndesau în pereții de tablă încât păreau să-i dezmembreze. Ce îmbulzeală! „Războiul s-a domolit, sunt speranțe de pace”, zisese unul mai tare. Când s-a pornit războiul? Chiar atunci am auzit o explozie în apropiere și toată hărăbaia s-a clătinat. În aglomerația aceea l-am văzut pe tipul cu bărbuță!... Îmi era dator pe viață, știam exact de ce, acum nu-mi mai amintesc prea bine, dar l-am văzut că se fofilează, apare, dispare, vai! nu mai vedeam deloc bine (ce-mi făcuse profesorul?)! Bănuiam că numele stăpânului fusese luat în deșert. „Luat în deșert”, nu știu exact ce-nseamnă. Am urlat deodată, nu m-am putut abține! Ceva din mine s-a îndreptat către el, a ieșit din mine, capul mi s-a mărit, ochii mi-au sărit din cap, gura și colții erau la câțiva metri... Urletul meu a străpuns ca un proiectil încăperea, mâna s-a-ntins și individul prins de gât a sărit ca resortul, s-a izbit tare de tavan, apoi s-a dat de pardoseală, și iar de tavan. Mâna mea era un cârlig, i se înfipsese-n carne... Furia din mine se declanșase devastator și... deodată,      m-am calmat! Uh, ce-mi venise? He-he! Toți mă priveau cu teamă, dar și cu respect, mama lor! Am ieșit la timp să văd o arătare țintind dugheana de tablă cu un aruncător de flăcări și m-am dus spre monumentul care se profila fantomatic în depărtare: „Stâlpul lui Gramon”. O statuie străveche ce ținea c-o mână bolta. „Pot chiar citi!”, mi-am spus: „Ibn... al...”, în fine... Un om care ajunsese acolo pe un drum lateral s-a oprit să îngenuncheze în fața statuii. „Oare trebuie să mă prostesc și eu?” Aveam ceva de pierdut? Aveam... o revelație în cap. De aceea îmi atârna așa de greu! Am zărit „Farul care arată Calea”. Un zgomot de pelerini sosiți de departe, am zis de oameni, care înaintau în șir continuu. „Gra-mon! Gra-mon!” I-am urmat pe străduțe rău pavate cu pietre, printre case cu fațade înnegrite, până la marea piață urbană, aproape de templul piramidă al cărui vârf abia se vedea în pâclă: „Templul lui Gramon”.

Toți acei indivizi învăluiți de largi pelerine ce permiteau să bănuiești spectrele scheletice, erau ghidați de conducători. Arătau puțin diferit, conducătorii, afișau oarecare aroganță, erau țanțoși. Din negură a vorbit Vocea:

–       Tu, de colo, cel învelit în manta! Dacă vrei să-ți fie revelat Adevărul, vino aici!

Eu? Sincer, n-aveam nici un chef să fiu singurul vizat din mulțimea de oameni. Doar dacă nu eram cumva dezgolit între toți! Nemaispunând că nu mă prea ducea mintea și nu reușeam să vorbesc fără să mă bâlbâi, aveam crize de lepră sau altă maladie nedeslușită și am vrut să refuz... Atunci l-am văzut în vârful piramidei pe Întâiul Arconte al lui Gramon. Splendoarea lui m-a amuțit. Era imponderabil, plutea pur și simplu, înconjurat de o aură albăstruie, îmbrăcat într-o armură formidabilă, aurie, figura sa părea sculptată în rocă albă, strălucitoare, iar casca uimitoare, un cilindru de coloane cu o cupolă deasupra, îi cuprindeau perfect capul, sau ce putea fi. Semăna unei păsări, cred, nu unui om, nici hidoșilor gramoni pe care-i văzusem și cu care mă identificam, era, repet, o splendoare care te extaziază: „A-a-a!”

–       Hai, prostule! Ce îl îndeamnă pe Gramon să-ți dezvăluie Adevărul în patruzeci și nouă de lecții, gratuit, să te îmbogățească pe tine și urmașii tăi până la a cincizeci și doua spiță?... Mă cutremură ideea că-mi poți deveni șef! Și nu pricep, bombăni mai departe Arcontele, pentru ce să te luminez eu? Nu poți citi ca toată lumea Manualul? Știi să citești? Am să mai consult datele tale personale!...

S-a arătat o scară într-acolo.

–       Unde te duci nenorocitule? Te îndrepți către pierzanie, către uitare de sine și fărădelege. Cum poți crede în vane promisiuni după ce ai fost învățat asiduu să reziști poftelor? Vreți și voi? Stați la rând pentru a fi deziluzionați!...

Am întors antenele contrariat spre moșul viclean și     mi-a părut că se ia de mine. Înfățișarea lui de țap cu barba până la brâu era destul de comică, astfel că am ezitat să-l agăț în cârlig.

–       Nu te teme să-l privești în față pe Cel Foarte Înalt aflat dincolo de întunericul acesta, acolo unde se-mprăștie grăunțele de lumină! Scutură-te de soarta rea! Refuză darurile iluzorii! Voi, cei care purtați încă Inima viitorului în piept, nu-i ascultați pe aceia care nu mai au devenire! Mergeți spre lumină! Ea este Salvarea voastră...

–       Respingeți bătrânețea în numele libertății. Călcați și distrugeți legile bătrânilor care și-au însușit toate sursele energiei vitale. Eu, Gramon, declar deschise pentru toți sursele. Voi, cei săraci în averi sau duh, vă așteaptă toată bogăția și inteligența lumii. Scufundați-vă în ea pentru că a venit vremea! Eu sunt Gramon, Cel care deschide sursele! Acești bătrâni v-au inoculat în gândire miturile Frumuseții, un atribut al perfecțiunii în termenii lor! Dacă ei definesc Frumusețea, ei bine, Frumusețea e moartă! Să adorăm Frumusețea moartă pentru că Moartea este nemuritoare. Bătrânețea nu există!  

–       Voi nu existați nefericiților! Vă complăceți în această dulce neștiință și continuați viața păcătoasă dar ireală. Vă știu pe fiecare. Eu sunt un zeu infailibil, voi sunteți tigve goale cu sufletele pierdute…

–       Revoluția, s-a pornit Revoluția!...

–       Șapte cavaleri ai luminii vor veni, pentru a vesti o nouă salvare. Cetatea va fi înghițită de propria mamă, de Marea zeiță Garia, iar supraviețuitorii se vor împrăștia dincolo de ape. Și numai după ce va arde rădăcina molimei cei purificați vor reclădi cetatea...

–       Eliminați-l! A atins senectutea și n-a înțeles nimic despre viață. Cine sau ce sunt aceia: „Șapte cavaleri, șapte astre, șapte pietre, peste șapte ani sau șapte zile...”? Doar profeția lui Gramon s-a adeverit. Răul care se mai află printre noi se va stârpi. Nimic nu se poate întoarce.

–       Noi proclamăm „Ieșirea din Gramon”, am auzit în capul meu, dacă nu am strigat chiar eu!

Și am văzut un om ca o femeie, sau invers, îmbrăcat nepotrivit, ținând seamă de procesiune și solemnitatea care se impunea. Dar ce să caute o femeie în apropierea mea?

–       Sosiți aici fecioare, ființe ingenue, îngeri rătăciți într-o lume demonică…

Am lovit-o brutal cu cârligul meu infailibil. Ea reprezenta Răul în spiritul lui Gramon. Isprava mea a deșteptat arcontele. S-a insinuat în simțurile mele. „Aceasta este «Cartea lui Gramon»”, mi-a zis arătându-mi ceva care pornise deja să-mi umble prin cap și m-a ridicat în aer, apoi am fost învăluit de splendoarea lui Gramon...

Oh! Splendoarea lui Gramon este inexprimabilă. Plăcere, extaz,... Mai mult decât plăcere... Mai mult decât extaz... Mai mult decât exist... Ooh! Atinge-mă!       Simte-mă-ă-ă! Înghite-mă...! Digeră-mă...! Scufundă-mă! Numele Tău... Atâta tristețe când rostesc Numele... Numele Tău!... Departe... Alergam plin de iubire și nostalgie către El... Mă poți auzi rostindu-Ți Numele?    N-am să pot ajunge... vreodată... Alergam, eram într-o cavalcadă spre El, dar n-aveam cum să-L ating vreodată... Ceva mă smulgea din această adorație, un gând, un rudiment,... Cum de-mi rămăsese în minte?... „Am nevoie de un Spirit să-mi atingă viața, am nevoie de o Voce să-mi spună Adevărul, să-mi arate Calea, de cineva ca Tine!... Am nevoie de inimă să o pot  dărui!...”

–       Eu sunt Cuceritorul, Învingătorul marilor bătălii… Veniți să cunoașteți Gloria pe Câmpul de luptă, să ne rugăm în Templul Maestrului Cavaleriei!…

Am fost trăsnit în momentul acela. Laolaltă cu mine   s-a prăbușit toată lumea... Mâini, picioare, capete, s-au despărțit de parcă n-ar fi fost nicicând prinse împreună! Cetatea s-a răsturnat... Cavalerii Apocaliptici pe care-i profețise bătrânul țap, au apărut pe rând, iar unul dintre ei a întrebat: „Nu înțeleg unde-am ajuns! Ce mai pot face          de-aici înainte?”...

 

Am împins ușa. Vai ce scârțiie, fir-ar...! De câte ori trec prin ea îmi spun că trebuie unsă. Acum sunt nevoit să urc scările. Parc-au crescut de-o vreme... Sunt mai înalte, ori...? Da’ ce mi se mișcă sub bărbie? Gușa! Mi-a crescut o gușă, ce chestie scârboasă! O văd pe Gina ieșind. I-am promis să-i repar tocurile sau picioarele paturilor, nu mai știu, mă pricep în vreo două meserii, tâmplărie, cizmărie...

–       Ce faceți domnule Marcel?

Ăsta-s eu, parcă. Marcel, sau cam așa ceva.

–       Ce să...?

–       Dar vă așteptăm de-atâta vreme, ați întârziat. Fără dumneavoastră nu se poate face nimic...

Importantă persoană mai sunt! Ah, și cocheta asta de Gina...! O văd adesea în toaletă, se vede un colț din toaleta ei de la mine de sus, cred că m-am amorezat de formele ei bine... formate..., asta... Ce spun eu?...

–       Ai ajuns, dragă?

Opa! Nevastă-mea! Ce-o fi cu ea aici? Îmbătrânită, sărmana, că de-abia o recunosc...

–       Nu știu, zău! E o sărbătoare aici...

–       Sărbătoare? Cred că e sărbătoare că te-ai rătăcit unde trebuia.

–       Domnule Marcel, s-a băgat neinvitat în vorbă un tip cu barbă, hai te rog, să lăsăm vorba că uite cât s-a făcut ceasul! Avem și noi familie... Repede să-ți iei recuzita! E la machieuză! Te așteaptă de-atâta vreme încât a devenit cam nervoasă.

–       Ce se petrece-aici? am întrebat-o pe femeia care mă transforma în măscărici.

–       Este reclama la praful pentru dinți Jardenia. Cum e posibil să nu știți? Doar aveți rolul principal, dumneavoastră și soția...

–       He! Am și eu un rol principal? Toată viața am prins numai câteva mărunte roluri secundare și cel mai adesea am făcut figurație...

Femeia surâse amabil. Cred că și vocea mi se alterase, știți cum e, omul nu-și aude vocea cum o aud ceilalți... Am ieșit din camera unde-și instalase machieuza cabinetul. Era un miros ciudat înăuntru, un amestec de mirosuri... de transpirație, de corpuri... parcă ar fi fost îmbălsămat un cadavru...

În curte am întâlnit câțiva tineri aparent băuți, printre mese, baloane... Părea să fie un chef la final...       Nevastă-mea caraghioasă, mânjită cu un praf de cretă pe bot, porni să râdă văzându-mă: „Ce mai figură de măgar bătrân!”

He-he! Cum a mai trecut viața alături de ea! Așa măruntă și agitată... Nevastă-mea, nu viața. Viața? Existența mea? Ce să spun! Am învățat să aștept. Să aștept să treacă. E o boală a materiei viața asta, așa, în general. Ascultați ce vă spun! O boală, chă!... Să nu ziceți cuiva că ați aflat de la mine! Și de boală, he-he, nu scapi decât atunci când mori! Chă-he-he!

–       Gata-gata! Hai dom’le, las-o dracului de mormăială! Să vă văd râzând. Haide! Gura mare, să sară proteza! Pune faza pe bătrâni! Gata. Acum! Ac... ţiune!

–       Secvența... cadrul... dubla...

–       Hă-hă-hă...! Unde-i Vanda că n-am văzut-o pe-aici!

–       Vanda? Care? Ah, ce boală înfiorătoare! Ce mă fac eu cu tine? Ai să uiți și cuvintele, n-o să mai știi să vorbești într-o zi!

–       Unde-i?

–       Păi eu sunt Vanda, idiot bătrân!

Ce-a trecut viața asta! Și n-am păstrat nimic în cap despre ea. Este o confuzie indescriptibilă în mintea mea! Cum adică uit? Ce-i aia? O scurgere de memorie... Creierul alb-gălbui, neted, pierdut în noaptea veșnică. De fiecare dată când adorm eu mor un pic. Dispar. Uit de mine cu totul. Pentru ce-ar fi așa neobișnuită uitarea? E ca și cum te-ai sustrage încet-încet gravitației. Nu-i destul loc să ții în tine trecutul. Dați o gaură să iasă dracului! Deschideți o ușă, undeva! Toată această lume și toate  câte-or mai fi, toate maladiile gândirii, tot ce-am învățat să fim și n-am fost vreodată, tot ce-am crezut că putem avea și n-am avut nicicum și toate-acele mincinoase simțuri care ne-au ținut în lumea lor... Să deschid ușa spre neființă, spre Marea Uitare... Cu fanfară... „Scââârț!” Aici, la ultimul dintre etaje, la mansardă. Ușa s-a căscat... Hâm! Nimic! Dincolo se întinde, se lăbărțează, Nimicul...

–       Hai să scriem genericul! Cristache, băiatul tatei! Hai, că m-ați isterizat astăzi!

„Studiourile UNIVERSAL prezintă:

Praful pentru dinți JARDENIA, face praf tartrul și se utilizează fără intermediari, periuțe pline de bacterii, de mici arahnide sau de alte ființe flămânde care ne acoperă asemenea unei carapace nevăzute. Feriți-vă de periuțe! Sunt cauza primei jumătăți a deceselor timpurii. Dacă vreți să trăiți eternitatea folosiți numai „Praful pentru dinți JARDENIA”, din flori de grădină!”

–       Și-acum Finalul!

     Costumele: Ce să mai acoperi?

     Luminile: Niște luminători în cer...

     Scenariul: Știu un tip tare bolnav de scenarită.

     Regia: Totuși nu ia el prada cea mare.

     Sfârșit.

Sfârșitul filmului.

     SFÂRŞITUL.

                                            

 

București, 25.11.2003